Neamul meu a deținut un castel.
Ajunseseră atât de bogați, 
încât nu mai știau diferența dintre a trăi bine
și a supraviețui. Un străbunic a vrut să afle
și a donat castelul statului. De atunci, 
Donat ar fi trebuit să ne fi numit. 
După acest gest, primii urmași 
treceau pe lângă fostul lor castel,
se uitau îndelung la el, 
iar, de pe fereastră, 
primeau bucăți de pâine în cap, 
de la un politician local, 
prăbușit de lene în jilțul familial.

S-a dus prosperitatea, 
odată cu donația...
Orgoliul de a fi făcut o faptă bună, 
considerând că a luat o porție de eternitate, 
l-a extaziat. 
Mulțumirea de sine a durat o zi.
Greul în viață 
l-a nimicit pe strămoșul încă în haine bune, 
apucate, la repezeală, 
din maiestuoasele dulapuri. 

Morala: 
Nu da ziua de mâine pe cea de astăzi!