Cum să depășesc imobilitatea materiei?
m-am întrebat într-o după-amiază.

Cât de mult aș fi vrut, atunci,
să pun motoare în lucruri,
să alerge pe lângă mine
și frunzele să zboare, 
fără putință de popas!

Gândul întrece, încă,
tot ce s-a inventat.

Importantă e participarea oamenilor la planul divin,
dar numai prin credința în Dumnezeul 
despre care le-a vorbit Iacov.
Intervenția Domnului e calculată,
majoră însă este concesiunea 
aceluia căruia i se adresează. 

Nu se forțează evenimentele.
Cursul terestru al lor,
pentru a fi rezistent, 
trebuie să aibă principalul izvor 
în inima oamenilor. 

Vorbind, Iisus exprimă 
aspecte ale personalității umane. 

Trudă

Fiind iarnă, 
m-am îmbrăcat într-un palton
cât se poate de gros.
Trăgeam sania după mine. 
Fularul bătea în vânt
ca unica mea armă de înfruntat realul,
cu palmele mai loveam zăpada 
imprimată în haine, 
ca s-o înlătur, 
dar pentru mine, pornit la război, 
scuturatul însemna o trudă pe front. 

            Energia cameristelor se observă în jocul de roluri. Maia, prima dintre ele, care-și imită stăpâna, atrage atenția asupra obsesiei în curățenie pe care aceasta o manifestă, nu în privința întregii case, cât mai ales a propriei odăi, pe care o vrea mereu imaculată. Claire își joacă atribuția de menajeră, având, însă, în față o „doamnă”, care, deși falsă (fiind jucată de Maia), este mai complexă, pentru că o cunoaște mai bine, îi știe gândurile ascunse, precum „râvna” de a purta pantofii de lac. Astfel, Claire are de înfruntat o primă ironie, pe care însă o „parează” din postura aceleia care ar pune, mai presus decât orice, interesul femeii pe care o servește:  

Max Frisch

            Față de tragedia antică, unde corul subliniază forța destinului, în drama lui M. Frisch, Biedemann și incendiatorii, subintitulată Piesă didactică fără morală, dimpotrivă, se cântă despre capabilitatea omului de a-și determina singur soarta. Corul este o prezență efectivă în direcția de a atenua psihoza incendiului imprimată piesei de propensiunea latentă a celor doi piromani găzduiți de Biedemann.

Așteptându-l pe Godot

            Afirmând: „Nimic de făcut”, Estragon vizează numai propria-i neîndemânare, de a nu-și fi putut scoate gheata, pe când Vladimir duce sensul mai departe, în plan existențial. Pentru el, pentru Vladimir, expresia a însemnat, de-a lungul timpului, un motiv de a se autodepăși, de a se încăpățâna să lupte pentru ceva ce-și dorea împlinit, însă, cu amărăciune, a ajuns la concluzia că, într-adevăr, totul este deșertăciune, că face parte el ca individ dintr-un sistem pe care nu-l poate depăși, pentru că, după repetate sforțări, tot aici a ajuns, la revederea cu Estragon, un prieten cu o situație socială similară. Diferența dintre ei este că Estragon ia lucrurile / afirmațiile la propriu, în timp ce Vladimir le socotește, le dă un sens cultural sau, cel mai adesea, filosofic, deși înclinație artistică are Estragon, individ cu încercări lirice în trecut.

Rinocerii

            Într-o atmosferă de piață, regăsim un tic de comportament, dintre acelea avute de Farfuridi și Brânzovenescu din O scrisoare pierdută, dar în altă notă, inspirată de moravul celui pe care Jean, personajul cu purtare previzibilă, trebuie să-l întâlnească:

            Portretul lui Emil Gayk nu este ieșit din comun, însă impresia incisivă pe care o lasă l-ar include în acea mult trâmbițată categorie de om / pasăre; ascendentul autohton al lui Emil Gayk este Păsări – Lăți – Lungilă, iar cel universal, banala ascuțitoare sau guma de șters, aflată la îndemâna copiilor din clasele primare: „Gayk este singurul civil care poartă pe umărul drept un susținător de armă. El are gâtul totdeauna supt și moralul foarte ridicat. Nu poate fi ostil multă vreme cuiva, dar din privirea-i piezișe, din direcțiunea ce ia uneori nasul său ascuțit, precum și din împrejurarea că este aproape în permanență ciupit de vărsat și cu unghiile netăiate, îți face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli. Ascuțit bine la ambele capete și încovoiat ca un arc, Gayk stă totdeauna puțin aplecat înainte, astfel că poate ușor domina împrejurimile. Ține să fie bine pregătit pentru orice eventualitate, și de aceea doarme numai în frac și mănuși albe, păstrând ascunse sub pernă o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pesmeți și… o mitralieră”.

          Un veritabil don Quijote autohton se ilustrează în După furtună. Spațiul în care nimerește nu-i este familiar. Ne dăm seama din reacția pe care o are, asemenea unui copil care începe să cunoască obiectele din cale-i, prin a le băga în gură, iar dacă varianta nu-i reușește, se dispune destul de agresiv, cu spada în mână, precum originalul modelului care e – luptând cu morile de vânt. Numărul, în jurul căruia-și gravitează activitățile, este cincizeci și șase, vârsta la care a ajuns – câte un gest pentru fiecare an împlinit. Acțiunea lui este îndreptată asupra acelor ținte, asemănătoare ca stare, supuse unui tip similar de intemperii: „Cu vestmintele ude și părul în dezordine, rătăcea în întunericul nopții căutând un lăcaș de adăpost… Ajunse, fără să știe, lângă cripta învechită și roasă de vremuri a mânăstirii, de care, apropiindu-se mai cu atenție, o mirosi și o linse de vreo 56 ori în șir, fără să obțină nici un rezultat”. Dacă nu constată niciun rezultat în interacțiunea cu mineralul, se concentrează asupra factorului uman pe care speră a-l întâlni în mănăstire și să-i ceară socoteală cu vârf și îndesat. El de fapt caută un adăpost, care, dacă nu i se ivește gratuit, din mers, vrea să-l dobândească, oricum ar fi. Demersul nu sfârșește într-un punct sperat, un adăpost de ploaie, ci în arborarea unei atitudini corodante, pe care o deprinde în contrastul cu o biată galinacee, fiindcă își pune mintea cu ea, ajungând a crede că a nimerit într-o lume a găinilor, precum Harap-Alb, într-o țară a spânilor. Astfel, i se pare că față de el galinaceea recurge la gesturi pline „de caritate creștină”, tot ce a acumulat el ca om regăsește, pentru a-și depăși fobia de ploaie și de solitudine, în oricine i-ar ieși în cale, semen, pasăre sau animal.

            Protagonistul no name se lasă influențat de mediu. Ajuns în mănăstire, speră la un oficiu divin, o împărtășanie etc. Impresia e că, afectat de orbul găinilor, pe o așa vreme haină, a purces într-o incintă budistă, când începe a se îngriji de orice vietate care îi iese în cale, pentru a nu strivi prin ea vreun strămoș reîncarnat. Acesta ar fi motivul principal de a-și stăpâni pornirea de răzbunare. Totuși, ambianța este un fel de nirvana, de anticameră a morții, în care se va petrece în curând regresia sufletului către formele animale. Copacul în care se va sui denotă verticalitate din partea omului, în procesul de încărcare a propriei structuri cu atribute galinacee, în semn de empatie cu vietatea pe care doar ce a cruțat-o de la tăiere. A se fi salvat ca bun creștin de la intenția nefastă, avută anterior, presupune o cedare a atuurilor atavice, nu înspre cineva anume, ci absolut aiurea, o risipă de sine fără sens.

            Seninătatea de a fi consimțit inițial la disoluție, apoi la reconstituire pe baza unor însușiri non-umane, totuși puține la număr, confirmă decizia eroului de a renaște, indiferent de spațiu, cu orice fel de aparență, numai să redobândească milostivire divină. Viața lui, din acest moment, ia alt curs, precum aceea a muzicianului Georgescu (din nuvela fantastică La țigănci, de Mircea Eliade) care se complace în stranietatea condiției lui, frizate pe un timp incognoscibil altora. Spre deosebire de Gulliver, care nu se lasă asimilat de către pitici, personajul urmuzian agreează acomodarea, inclusiv permutarea, cuprins de curiozitate și, deopotrivă, de mustrarea interioară de a se fi ratat ca adept creștin. I se rezervă în final un post de profet în lumea zburătoarelor, despre altă renaștere.

            În piesa Furtuna de W. Shakespeare, făpturile se erijează în entități dominatoare ale evenimentelor: La Urmuz, omul exercită o anumită forță extravagantă față de unele exemplare înaripate, de la care speră a prelua posibilitatea zborului, pentru a-și asigura o anumită libertate în mișcare, sau numai pe acelea aproximativ retrograde, menite a-i amplifica limitele și, odată cu acestea, supliciul de a îndura o condiție inferioară, propice unei căințe îndelungate, necesară mântuirii. Din structura de om, îi rămâne disponibilitatea ludică, deci, retrogradează, pentru a redeveni altfel, până la stadiul de copil zbenguitor: „se sui într-un copac spre a aștepta sosirea dimineții. Ce splendoare! Ce măreție! exclama el în extaz în fața naturii, tușind uneori semnificativ și sărind din cracă în cracă, în vreme ce, pe sub ascuns, avea grijă să dea regulat drumul în văzduh unor muște cărora le introducea sub coadă lungi fâșii de hârtie velină”.

            Pe lumea aceasta, totul se plătește și, indiferent cât s-ar deghiza ori s-ar depărta de propriu-i fel existențial, nu se pune suficient de eficace la adăpost, iar în ceea ce va întâmpina, recunoaștem și nivelul de înțelepciune – îl putem evalua – la care a ajuns: se ferește de oameni, pentru că aceștia trădează și au o predispoziție atavică de a judeca pe alții, sancționându-i, fie numai verbal, fie financiar, dacă angajamentul social (serviciul) le permite. Fapta ludică, la care nu mai are dreptul ca adult, este astfel amendată: „Fericirea nu-i fu însă de lungă durată… Trei drumeți, cari la început i se dădură drept prieteni și care în cele din urmă pretextară sosirea lor acolo ca fiind trimiși din partea Fiscului, se apucară să-i facă tot felul de mizerii, începând prin a-i contesta mai întâi însuși dreptul de a sta urcat în copac”.

            Reprezentanții fiscului sunt un fel de polițiști ai vârstelor, semn că timpul nu poate fi mințit, dar totuși dreptul de a copilări se poate exercita, la orice etapă a vieții, de către orice om cu personalitate în a deveni orice aspiră a fi. Pentru a scăpa de tracul presupus de inițiative buclucașe, este nevoie ca protagonistul să se facă de râs în fața tuturor, pentru a nu mai avea ulterior decât sentimentul refacerii reputației sau al formării uneia, de la început, cu dezinvoltura aferentă intenției: „Totuși, pentru a arăta că nu le poartă ranchiună și ca să le dea în același timp o lecție fină, de tact și urbanitate, se dete jos, își scoase spada și intră de bunăvoie în lacul mocirlos și infect din vecinătate, unde înotă iepurește timp de aproape o oră; după care comisiunea fiscală, umilită și rușinată, o rupse pe loc la fugă, răspândind pretutindeni, prin sate și orașe, prin munți și prin câmpii, un miros pestilențial fiscal”. Se poate spune că de aici provine oroarea de fisc.

            Finalul e demn de basmul Fata moșului și fata babei și poate fi interpretat în mai multe feluri: omul s-a stabilit în satul natal, neavând cu el decât o găină și s-a făcut „folositor semenilor săi, învățându-i arta moșitului”, iar paralel cu familia întemeiată, se va apuca de crescut găini, din rasa aceleia pe care a tot purtat-o cu el; în mod absurd, va instaura, în lumea galinaceelor, o nouă modalitate de a se perpetua, preluată de la clasa mamiferelor (fapt care estompează senzația de zoofilie conferită de text), pentru situația în care ecloziunea ar înceta ca fenomen. Protagonistul se comportă ca un profet.