Spațiul, care ar fi trebuit să fie paradisul meu pentru câteva zile, era, de fapt, o casă de țară – fără etaj ori alte modernități de construcție. În față, murmura o boltă joasă, cu schelet de lemn, sub care trăgeam seara, pentru odihnă. La o masă, înspre drum, luam prânzul. Acel bărbat, care era stăpânul casei și gazda noastră, avea cam șaizeci de ani. Era corpolent și volubil, chiar se credea spiritual. A rostit o vorbă care a întors pe dos o expresie uzuală. Ne așezasem (toată echipa) să mâncăm și ne uram „Poftă bună!”. El, care apărea ca din văzduh, a intervenit: „Se spune Mâncare bună la poftă!”. Vorbele acestea mi-au rămas întipărite în minte, dar fără vreun efect pozitiv.

(Va urma)