„Pe lună, 
albinele se plimbă în care trase de boi, 
ale căror nări sunt pline de flori.
Unele albine stau în loc mai mult, 
decât suntem noi obișnuiți 
să le observăm aici, pe câmp. 
Altele se așază cuminți 
în urechile animalelor de povară 
și le bâzâie câte în lună și în stele. 
Vrăjiți de zumzetul lin, 
boii dau lent din cap 
și-și rumegă sfaturile”.
„Ha! Ha! Ha! Cine le-a făcut, 
femeie, 
carele?” întreabă Diogene, 
pus pe șotii. 
„Sunt duhuri acele albine, 
venite de la casele gospodarilor de la noi, 
cu fel și fel de învățături, 
deprinse la sânge. Una, 
știu eu, 
a zăbovit, sub cămașa unui fierar, 
mai bine de o oră. L-a prins pe om 
în ceasurile făuririi osiei monumentale
și de la el s-a inspirat. 
Când o mână a strivit-o, 
albina și-a dat duhul, 
cu numărul osiei, imprimat în corp. 
Pe lună, 
numărul seriei s-a dilatat
și albinele au scos, 
din solul selenar, 
tone de fier 
și s-au apucat de lucrat”. 

(Va urma)

18 noiembrie (1 decembrie), 1918

Suntem în Alba Iulia. De aici
a venit cu mine Zaharie Cuparescu. Peste noapte am dormit la
un țăran sărac, cu preotul Oprean din Soborșiu și învățătorul
Bala din Pojoga122. În mica chilie ce o avea, am dormit 15 inși
cu familia lui cu tot.
Dimineața ne sculăm și mergem la biserica protopopească.
Acolo, lume multă, încât nu poți străbate nici până la ușă. Cântă
corul din Sibiu. Servesc episcopii greco-ortodocși români. Ioan
I Papp al Aradului și dr Miron E Cristea al Caransebeșului. În
loc de priceasnă, se cântă Marșul legionarului român, iar la „Fie
numele Domnului”: Deșteaptă-te române. Acesta a fost cântat
de întreg poporul. Mulți plângeau de emoționați.
De aici ne îndreptăm spre hotelul „Hungaria”, unde era lume
multă adunată. Veneau sătenii cete-cete, cu inscripția comunei și
cu drapele în frunte. Preoții satelor în frunte, și după ei, poporul,
în rânduri de câte 4. Un ofițer călare pe un cal alb dă ordinul de
a se înșirui comunele, ca să poate pleca spre locul adunării. Toți
se supun. Când admiram însuflețirea mare și ordinea exemplară,
apare înainte-mi o doamnă bătrână, dar încă în putere. Preotul
Ognean mi-o recomandă. Era mama poetului Goga. Ne dăm la
vorbe. Ea începe a plânge.

• De ce plângi, doamnă?, o întreb eu.
• Cum să nu plâng, când văd atâta lume însuflețită și când îmi
  aduc aminte de ce am suferit cât am fost internată la Ruszt123. Și
  acum, iată, suntem liberi, putem cânta ce vrem, putem aclama
  pe cine vrem. Dar Ocatvianul meu oare unde va fi? Mult va fi
  suferit el! cât a trebuit să se lupte ca să poată ajunge la Paris!
• Va fi liniștit, mângâiat în sufletul lui, doamnă, zic eu, de
  ceea ce a făcut.
• Da, părinte, acolo a fost locul lui, îmi răspunde, și înceată
  lacrimile. M-aș bucura măcar pe Eugen să-l pot întâlni azi.
  Ne despărțim.
  Se zice că s-a întâlnit cu Eugen, dar eu n-am mai văzut-o în
  ziua de azi.
  Ca cititorul să înțeleagă cine e Octavian și Eugen, iată scriu
  aici: sunt copii de preot din Rășinari, care a murit de mult.
  Mama, văduvă i-a crescut. Cel mai mare, Octavian Goga, e
  poet. În 1910 a primit candidatura de deputat în cercul Chișineu,
  dar n-a reușit, căci teroarea din partea guvernului unguresc de
  pe acele vremuri a fost prea mare. E autorul mai multor poezii,
  cari descriu durerea ce apasă sufletul românesc sub domnia
  ungurească: Ne cheamă pământul, Poezii, acestea sunt poezii;
  Domnul notar, dramă scrisă după alegerile din 1910, descriind
  pe notarul de sub domnia ungurească, fie român, fie ungur, totuna. Însemnările unui trecător, un volum de niște scrieri politice, cari au apărut în „Tribuna” și în alte ziare din Ardeal. În 1914, când a izbucnit războiul, a trecut în România, de unde până azi nu s-a reîntors. Se zice că de atunci a mai scris poezii, dar noi nu le cunoaștem, că de atunci până azi nimic n-am putut primi din România. Pentru ce a mers el în România? A avut încă un tovarăș, V. Lucaciu, care încă e aprig luptător al românilor. Ambii s-au dus ca să informeze străinătatea despre stările românilor de aici. Au cutreierat toate țările Antantei, ba și în America au ajuns. Urmarea a fost că noi, românii, am câștigata simpatia tuturor puterilor Antantei, ba chiar și a Americei. Rezultatul acestei simpatii este adunarea de azi, din Alba Iulia, unde se vor spune dorințele românilor, cari dorințe vor fi sprijinite de toți și la pertractările de pace se vor alătura toți românii la România. Acesta e Octavian, pe care îl deplânge mamă-sa. Eugen e fratele mai mic al lui Octavian. Înainte de izbucnirea războiului din 1914, a fost student la „Tehnică”. După izbucnirea războiului, a trecut și el în România și s-a înrolat în armata română. Au trecut mai mulți, așa se zice, că vreo 40 – 50 de mii. Aceștia toți sunt azi în armata română, pe cari acum îi așteptăm să vină la noi, să ne elibereze de tot jugul unguresc. Activitatea publică a lui Eugen n-o cunosc, dar la tot cazul că simte întocmai ca și fratele său. Bătrâna cu care am avut convorbirea a fost mama acestor doi. Atât despre aceasta.
• (Ilie Chebeleu, Cronica de la Șoimoș)

II. Relatarea lui Eugen Goga:

III. Relatarea din ziarul „Universul”:

*Scriere memorialistică de sertar

18 noiembrie (1 decembrie), 1918

Suntem în Alba Iulia. De aici
a venit cu mine Zaharie Cuparescu. Peste noapte am dormit la
un țăran sărac, cu preotul Oprean din Soborșiu și învățătorul
Bala din Pojoga122. În mica chilie ce o avea, am dormit 15 inși
cu familia lui cu tot.
Dimineața ne sculăm și mergem la biserica protopopească.
Acolo, lume multă, încât nu poți străbate nici până la ușă. Cântă
corul din Sibiu. Servesc episcopii greco-ortodocși români. Ioan
I Papp al Aradului și dr Miron E Cristea al Caransebeșului. În
loc de priceasnă, se cântă Marșul legionarului român, iar la „Fie
numele Domnului”: Deșteaptă-te române. Acesta a fost cântat
de întreg poporul. Mulți plângeau de emoționați.
De aici ne îndreptăm spre hotelul „Hungaria”, unde era lume
multă adunată. Veneau sătenii cete-cete, cu inscripția comunei și
cu drapele în frunte. Preoții satelor în frunte, și după ei, poporul,
în rânduri de câte 4. Un ofițer călare pe un cal alb dă ordinul de
a se înșirui comunele, ca să poate pleca spre locul adunării. Toți
se supun. Când admiram însuflețirea mare și ordinea exemplară,
apare înainte-mi o doamnă bătrână, dar încă în putere. Preotul
Ognean mi-o recomandă. Era mama poetului Goga. Ne dăm la
vorbe. Ea începe a plânge.

• De ce plângi, doamnă?, o întreb eu.
• Cum să nu plâng, când văd atâta lume însuflețită și când îmi
  aduc aminte de ce am suferit cât am fost internată la Ruszt123. Și
  acum, iată, suntem liberi, putem cânta ce vrem, putem aclama
  pe cine vrem. Dar Ocatvianul meu oare unde va fi? Mult va fi
  suferit el! cât a trebuit să se lupte ca să poată ajunge la Paris!
• Va fi liniștit, mângâiat în sufletul lui, doamnă, zic eu, de
  ceea ce a făcut.
• Da, părinte, acolo a fost locul lui, îmi răspunde, și înceată
  lacrimile. M-aș bucura măcar pe Eugen să-l pot întâlni azi.
  Ne despărțim.
  Se zice că s-a întâlnit cu Eugen, dar eu n-am mai văzut-o în
  ziua de azi.
  Ca cititorul să înțeleagă cine e Octavian și Eugen, iată scriu
  aici: sunt copii de preot din Rășinari, care a murit de mult.
  Mama, văduvă i-a crescut. Cel mai mare, Octavian Goga, e
  poet. În 1910 a primit candidatura de deputat în cercul Chișineu,
  dar n-a reușit, căci teroarea din partea guvernului unguresc de
  pe acele vremuri a fost prea mare. E autorul mai multor poezii,
  cari descriu durerea ce apasă sufletul românesc sub domnia
  ungurească: Ne cheamă pământul, Poezii, acestea sunt poezii;
  Domnul notar, dramă scrisă după alegerile din 1910, descriind
  pe notarul de sub domnia ungurească, fie român, fie ungur, totuna. Însemnările unui trecător, un volum de niște scrieri politice, cari au apărut în „Tribuna” și în alte ziare din Ardeal. În 1914, când a izbucnit războiul, a trecut în România, de unde până azi nu s-a reîntors. Se zice că de atunci a mai scris poezii, dar noi nu le cunoaștem, că de atunci până azi nimic n-am putut primi din România. Pentru ce a mers el în România? A avut încă un tovarăș, V. Lucaciu, care încă e aprig luptător al românilor. Ambii s-au dus ca să informeze străinătatea despre stările românilor de aici. Au cutreierat toate țările Antantei, ba și în America au ajuns. Urmarea a fost că noi, românii, am câștigata simpatia tuturor puterilor Antantei, ba chiar și a Americei. Rezultatul acestei simpatii este adunarea de azi, din Alba Iulia, unde se vor spune dorințele românilor, cari dorințe vor fi sprijinite de toți și la pertractările de pace se vor alătura toți românii la România. Acesta e Octavian, pe care îl deplânge mamă-sa. Eugen e fratele mai mic al lui Octavian. Înainte de izbucnirea războiului din 1914, a fost student la „Tehnică”. După izbucnirea războiului, a trecut și el în România și s-a înrolat în armata română. Au trecut mai mulți, așa se zice, că vreo 40 – 50 de mii. Aceștia toți sunt azi în armata română, pe cari acum îi așteptăm să vină la noi, să ne elibereze de tot jugul unguresc. Activitatea publică a lui Eugen n-o cunosc, dar la tot cazul că simte întocmai ca și fratele său. Bătrâna cu care am avut convorbirea a fost mama acestor doi. Atât despre aceasta.

Sursa: You Tube

Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă: „prozele lui Urmuz sunt un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune, nu impunea autorilor limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – absurdul părea perimetrul perfect de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton (autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului): „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Maniera lui Urmuz este sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-o constituție de asemenea hibridă.

Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește originalitatea textelor lui Urmuz și pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).

CIORNE

(Va urma)

o portavoce

Dintre scriitorii români, Urmuz (pseudonim literar al lui Demetru Dem. Demetrescu – Buzău) este singurul care inventează în domeniul absurdului, fapt pe care Perpessicius îl observă, afirmând despre prozele acestuia că sunt „un joc voluntar și amuzant”, punct de vedere corect și în dezacord cu etichetările lui G. Călinescu, care (precum și în cazul altor autori – George Bacovia, Mateiu Caragiale sau Ion Pillat) se înșelase, fiindcă avea în față etaloane de curent avangardist și nu „simple elucubrații premeditate, fără un sens mai înalt”. Totuși, prin această categorisire a unei opere la modă, G. Călinescu definește, într-un fel, curentul în sine, care, pentru a asigura libertatea de expresie și de ficțiune a autorilor, nu presupunea / impunea limite și nici anume surse de inspirație, dimpotrivă – părea a fi perimetrul perfect de asimilare și de găzduire a tot ceea ce în firea omului se ilustrează bizar și tumultuos. Alt curent literar / cultural nu permitea evaziunea accidentală în lumea unui ego artistic și crearea, din pasta aceea a trăirilor primordiale, trezite de varii imagini stradale, a unor personaje liliputane, cu abilități de roboți rudimentari, care, încă din fașă, păreau, prin repetiția gesturilor, mai activi decât urmașii lui Adam.

În Istoria literaturii române de la origini până astăzi, G. Călinescu, deși nu face o distincție fermă între cele două curente literare, suprarealism și absurd, notifică primordialitatea și independența lui Urmuz în domeniul absurdului, față de Andre Breton, autor căruia i se recunoaște, în plan universal, antecedența pentru valorificarea hazardului: „Suprarealismul român este, prin Urmuz, anterior celui francez și independent”. Termenul de „suprarealism” îi este inspirat de ars scribendi a lui Urmuz, manieră sublimată, ulterior, în lirică, de Gellu Naum: se insistă asupra unui gest neînsemnat, ale cărui vibrații devin majore în decor; deseori, când actele nu devin o țintă pentru autor, prim-planul scriiturii este ocupat cu personaje de natură duală, scârțâitoare ca o tablă sau reverențioase ca un prinț la evenimente publice – în orice situație, dinamica mișcării lor este expresia unei îngemănări de uman și mașină, într-un corp.

(Va urma)

Urmuz își inițiază „paginile bizare” de la detectarea unei în pană de combustie , a unei scheme de combustie, la nivelul cadrului

Deschis inovațiilor de ordin artistic, Tudor Arghezi intuiește noutatea textelor lui Urmuz și îi pretinde cu insistență a-l publica în revista „Cuget românesc” (1922).

Când sufletul meu de copil 
l-a îmbunătățit, 
îngerul a zburat. 

Eram Adam pur, 
ca toți vlăstarii oamenilor mari, 
când vârsta mea l-a salvat. 

După aceea, 
speram să-mi văd numele trecut
pe hartă. 

Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil, 
a zburat,
dar mi-a luat și mie, 
la cer, 
vârsta de aur, 
care l-a salvat. 

După aceea, 
am urmărit să-mi văd numele 
pe hartă.
 

Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil, 
a zburat, 
dar mi-a luat și mie,
la cer, 
vârsta de aur. 

Eram Adam curat, 
ca toți vlăstarii oamenilor mari, 
când vârsta mea l-a salvat. 

Mulți ani, mă uitam pe hartă,
să-mi văd numele trecut pe hartă,
peste ulm.