Dialogul dintre Dumnezeu și Adam (2)

-Acum știu, 
a continuat Adam să grăiască lin, 
raiul este un relief fix, 
din al cărui sol, 
nu poți scoate un pom din rădăcini. 
Bogățiile încântătoare 
formează un tot indestructibil și imuabil,
pe care, pesemne, l-ai aflat așa, 
în toată splendoarea lui albă, 
când veșniciei i Te-ai sustras, 
într-un atotcuprinzător și mai mare. 
Veșnicia dilatată erai Tu, Doamne,
iar când ai vorbit,  
gura Ta a căpătat contur;
după sfânta vibrație a logosului,
strălucirea, 
care Te alcătuiește, 
a venit, 
tiptil-tiptil, 
din vastul amorf 
și Te-a așezat, 
ca pe tron, 
într-o configurație, 
asemănătoare cu a mea: 
„Să facem om după chipul 
şi după asemănarea Noastră”...
(Va urma)

Dialogul dintre Dumnezeu și Adam

-Eva ți-a suflat ceva la ureche
(și ai ascultat-o),
Eu, peste tine, duh de viață...
Un singur lucru - să nu mănânci 
din pomul cunoașterii -
ți-am cerut, Adam, 
și nu ai respectat.
Deși observ amprenta Mea,
rămasă ca o pecete în carnea ta,  
totuși, nu-Mi dau seama 
cum natura ta subversivă
a apărut din suflarea Mea. 
-Ți-a fost mai drag pomul decât omul, 
Doamne! Pomul acesta l-ai găsit deja în Eden
sau a răsărit, 
deodată cu tine,
din aceeași esență a infailibilității
și nu este pomul vreo invenție de-ale tale, 
cum pe mine m-ai scos din țărâna planetei, 
pe-a cărei scoarță m-ai alungat ca pe o stihie? 
-Adam, începi să Mă judeci
și nu-Mi pare bine. 
Am mai depărtat de Mine,
cât am voit de mult, 
pe alții, fiindcă au fost trufași...
-Dar în glasul meu este indignare, 
nu vrăjmășie, Doamne!
Îmi este greu fără pacea din rai. 
(Va urma)