Într-un colț, în gura mare, 
părintele discută cu înfocare 
despre Lewandowski, 
despre nu știu ce ratare. 

„Lewandowski este vreun sfânt
din calendar?”, 
îl întreb, firav. 

Părintele se îmbufnează și tace. 
A făcut o față de sfânt chiar el,
demnă de zugrăvit în icoane. 
Doamne, iartă-Mă!

Cu degetele ținute ca la închinăciune, 
își continuă expunerea despre meciuri,
după o pauză în care se încurcase,
ca într-un dribling, pe răzoare. 

Fericiți, lucru mare!
că au scăpat de pericol, 
Adam și Eva au făcut un legământ, 
primul pe suprafața pământului, 
de a stăpâni cele scrise în Biblie
(de la hotărârea aceasta a lor, 
dinozaurii au dispărut din istorie)
și de a nu se mai despărți, niciodată, 
pentru nimic, 
nici măcar pentru a face doi - trei pași în plus,
unul față de altul.  

Observând mai mulți copaci pe apă,
Adam i-a tras la mal
și a făurit o plută, 
pe care, imediat, el și Eva au urcat,
de teama fiarelor mișunătoare. 
Acolo, în mijlocul apelor, s-au odihnit.
A doua zi, 
au creat un fel de coif din nuiele ușoare
(cum se întocmește un cort),
pe care l-au înfipt în platforma plutitoare:
o lacustră a ieșit, răzbătând foaia 
poetului simbolist. 
Pentru a nu-și deranja strămoșii 
ori a nu-i pârî, în gura mare, 
Bacovia pe sine s-a văzut dormind 
pe scânduri ude. 
(Va urma)

 

Inițial, fixasem oglinzi, Adam, 
în locul tău, din Eden,
dar, de câte ori treceam pe dinaintea lor,
Mă întrezăream pe Mine 
și-Mi păream făcut,
după chipul și asemănarea ta,
Eu, Cel fără cauză apărut. 
Inversasem rolurile, 
în viziunea Mea, 
fiindcă aici M-a adus 
gestul tău necugetat
(pentru care te-am și alungat),
de a da crezare unei vietăți fatale. 

Îmi aduceam aminte, 
mâhnindu-Mă profund, 
de ceasul despărțirii dintre Noi. 
A trebuit cu logosul să repar materia, 
care începuse a se decoji de pe bolta cerului. 
Ca un zugrav bătrân,  
am șters mucegaiul din Eden, 
cu o bucată albastră de stambă. 
Golul pe care l-ai lăsat în grădina Mea, 
l-am astupat, tot pentru tine 
și ramura ta.