„Aici înnoptăm!” a decis Eva. 
„Unde?” s-a asigurat Adam 
că nu i s-a părut ceea ce a auzit - 
era prima întrebare fatică de pe pământ;
dacă de față ar fi fost un scrib,
adus din viitor, în car, 
de către Dumnezeu, 
cu siguranță ar fi notat: „Ubi?”. 

Fiindcă istoria se grăbea -
era o așezare iute a lucrurilor,
dinaintea cuplului primordial - , 
dinozaurul s-a făcut, dintr-odată, schelet. 
„Aici!” Eva a repetat 
și s-a întins ca un gând în fostul cap de animal. 
„Fugi de acilea!” a îndemnat-o Adam, 
pe un ton popular. 
„Dragă”, femeia a continuat, 
„eu adorm, în curând,  
de obosită ce sunt.
Uite! avem și obloane” - a mai afirmat, 
arătând cu mâna înspre colții dinozaurului, 
căruia, nu se știe prin ce efort surprinzător, 
i-a închis gura. 
S-a auzit un clămpănit, 
când dinte pe dinte a căzut. 
Adam a înlemnit. Din exterior, 
i s-a părut că dintele, cât un munte, 
s-a prăvălit peste Eva, 
însă era numai o iluzie, 
cum vor mai fi. 

(Va urma)