„I-am spus lui Peter să-mi facă un butoi de brânză. Pe deasupra, i-am cerut și două bucăți de brânză, pentru a le mânca de poftă, când o aduce și să nu o începem pe cea din butoi (brânza din butoi fiind pentru iarnă)” – așa debuta mărturisirea unei mame supărate. „A mai rămas ceva din felia aia?” – am întrebat-o pe fiica mea, care, după ce ne-am făcut pofta, a pus-o și pe aceea în butoi. Ideea mea era următoarea: dacă a rămas o parte semnificativă, da, merita să o adăugăm cantității din butoi, dar dacă nu, atunci, să o luăm la Atena, la oraș… Atât i-a trebuit fiică-mii, pentru a-și da drumul la gură: „Te uiți la noi (la ea, soțul și fiul ei) cât mâncăm? Băi, frate, cumpăr altă bucată! Așa ceva nu se poate!”.

În altă împrejurare, interpelat de către fiică, aflu: Mama nu mănâncă aproape nimic. Spune că nu-i e foame. Se uită la noi să vadă cât îi lăsăm lui Istaspe (fiul ei) și mereu i se pare că lui Istaspe nu-i rămâne mai nimic. Este adevărat că Andreas (soțul), caracterizat de egoism, ia partea cea mai mare și mai bună de carne etc. și nu-i pasă… Eu sunt la mijloc. Sufăr pentru toți…

Al cui este copilul pentru care se îngrijește mama ta? Desigur, întrebarea era retorică, dar am formulat-o, ca să-i iau interlocutoarei mele din elanul vindicativ.

„Al meu!”.

Ai crescut tu, devenind matur și mama ta a dat înapoi, ajungând copil? Mie mi-a spus, aproape plângând, că o judeci din orice și nu-i recunoști niciun efort, din anii îndelungați pe care i-a petrecut, în sacrificiu, pe lângă tine. Că i-ai reproșat că a mers în stațiune și nu a pregătit ofrande pentru templu…

Adam a făcut un salt,
pentru a o salva pe Eva
(femeia, pentru a doua oară, 
căzuse din rai)
și a ajuns în vârful lanțului trofic, 
fără scară.
De pe țeasta goală de hipopotam, 
spălată de ploi, 
a alunecat și a aterizat, 
prin orbită,
în cavitatea deșartă. 
A fost ca intrarea lui moș Crăciun,
pe horn, 
în cameră, sub pom. 

Greșise destinația...
Eva se auzea 
din craniul dinozaurului de mai încolo.
Deși aleatorie, 
eroarea a fost dată, spre îndreptare, 
mai târziu, de către Dumnezeu, 
lui Iona - l-a aruncat direct 
în gura chitului de mare: pe loc, 
balena l-a înghițit pe om, 
ca pe o mâncare, de ora douăsprezece. 

Iona însă nu a realizat 
că a repetat episodul acesta (cu Adam), 
nu cunoștea întâmplarea, 
se privea pe sine drept victimă, 
a unei justiții divine. 

Adam și Eva au fost alungați din Eden, 
pentru că nu l-au respectat pe Dumnezeu, 
tatăl creator; Iona, la fel: nu i-a ascultat porunca, 
de a propovădui în orașul Ninive 
și a fost suflat, pentru câteva zile, 
de pe suprafața pământului, 
puntea cea veche a corabiei, 
în pântecul monstrului acvatic.  
(Va urma)