Tu ești piatra care dă scântei văzduhului, 
când te ating numai cu privirea.

În preajma ta, 
eu cu mine voi comunica dublu,
regăsindu-mă în căldura,
pe care mi-o înapoiezi,
cu sufletul. 

Astrele se pierd într-un zvon,
mai slab decât silabele tale,
spuse cel mai ușor, 
înainte de îmbrățișare. 

Nădejde, 
la masă cu tine, 
nu mai am decât în carte: 
o deschid, pentru a-ți lectura ceva.
Te apropii de mine, 
cu ochii, umezi de emoție
și râzi...

Un amalgam de trăiri. 

Tu ești piatra care dă scântei,
când te ating numai cu privirea.

În intimitate, 
tu ești eu, 
atât de expansivă! Îmi înapoiezi 
căldura, cu ambele mâini
și, mai ales, cu sufletul tău profund. 
Cosmosul tulburător 
este mai slab decât vorbele tale, 
șoptite cel mai ușor. 

Nădejde, 
la masă cu tine, 
nu mai am decât în carte:
o voi deschide, cu înfrigurare, 
pentru a-ți lectura ceva destins. 

Sprijinită în cot,
începi să râzi, tot mai apropiată de mine.
Un amalgam de trăiri 
transformă casa în lumini. 

 

Te vedeam, de la fereastră:
alergai printre pomii gemând sub ninsoare,
de la un trunchi la altul;
te zbăteai să afli alinare, 
precum de la icoana din templu,
când duceai ofrande. 

Țineai un vas de lut în mână, 
tămâia aprinsă înălța un fum firav 
și parfumat.

Pe ram, o cioară dormea. 
Îi observam pleoapele căzute pe ochi, 
dar tu ai deșteptat-o, 
în zvonul alergării spre nicăieri. 

Te-ai rezemat de bancă, 
telefoanele s-au luminat, deodată. 
Ne sunam reciproc și mi-am dat seama,
atât de târziu, 
că fata din parc erai tu.