Tensiunea poeziei mă fură din bagajele acestei vieți.
Cu alte obiecte concurând la colorarea spațiului,
cuiva, târziu, poate necesară pentru ras -
voi fi o strălucită lamă,
fixată într-un aparat cu grătar,
ca să mi se ascundă mai bine obrazul
pe care-l curăț, în ale cărui riduri adânci,
îmi pierd speranțele.
Firul stelar va cădea,
sub ascuțimea ideilor mele,
într-o chiuvetă universală din cosmos.
Sau poate voi fi prosopul,
de care să se șteargă de tristețe și de chin Dumnezeu.
Suferința divină lasă pete negre în om.
La judecata de apoi,
voi fi stors,
până la a-mi pierde orice păcat, din țesătură.
Este un fel de tensiune în mine,
când scriu.
Privesc în jur,
să nu fiu racordat
la vreo rețea de electricitate.
Dacă se întrerupe curentul,
nu mai pot vedea pagina,
deși într-atât s-ar cuveni
să fiu familiarizat cu propriile idei,
încât ar fi adecvat
să le aflu traseul, oricum.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”