Câți oameni stau singuri,
în așteptarea dimineții,
a cărei sublimă rază
îi trece anul,
ca peste o baltă?
Amintirea lor
nici nu are în ce suflet să mai rămână,
fiindcă nu sunt ochi să-i privească
sau guri să le vorbească.
Poate ei,
oamenii solitari,
uită cuvinte din limbă.
Mie,
Doamne ferește!,
cel mai groază mi-ar fi
să-mi pierd,
în parte,
vocabularul.
Să nu ai cui să-i spui
despre durerea de oase...
Pesemne,
iei calea spitalului,
care îți va părea salvatoare,
iar medicii, cu aripi albe,
acei îngeri umblând prin iarba verde
și mereu fragedă a Edenului.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”