În pandemie, în urma unei discuții purtate cu directorul unei prestigioase reviste de cultură, a trebuit să scriu un articol despre influențele absurdului în literatura română. La sugestia interlocutorului meu telefonic, am citit romanele semnate de Dumitru Radu Popescu. Am început cu opera epică F. În fața mea, învia o lume inedită, la confluența dintre sat și oraș. De fapt, mediul era preponderent rural, dar harul prozatorului îl transforma atât de mult, încât, la finalul lecturii, nu aveai certitudinea că, dinaintea ochilor, s-a perindat viața într-un sat, precum în operelor lui Marin Preda sau Liviu Rebreanu, ci undeva în afara Terrei. Universul prezentat de Dumitru Radu Popescu depășește ambientul din Avatar, filmul cu atâta succes pe plan mondial. Stilul în care a scris este la fel de fervent și de captivant, ca în romanul Un veac de singurătate, capodopera lui Gabriel Garcia Marquez.

Din cauza șocului produs de pandemie (niciodată nu fusesem martorul unei asemenea nenorociri și nu mă gândeam, vreodată, în acest secol avansat, că ar fi posibil așa ceva), căutam scrieri diverse, inclusiv de-ale mele, în care aș fi putut identifica, fără tăgadă, o anticipare a unui asemenea eveniment nefast, ca pandemia). În romanul F, am găsit…

Vocea epică a lui Dumitru Radu Popescu este de neoprit.

(Va urma)