Acum mai bine de zece ani, am avut privilegiul de a mă întâlni cu scriitorul Dumitru Radu Popescu, la Craiova, cu ocazia manifestărilor anuale ale revistei „Scrisul Românesc”, organizate de către inimosul cercetător literar, profesorul Florea Firan.

Era o zi caldă de toamnă. Soarele strălucea imperturbabil pe cer. Probabil era în jurul orei unsprezece, dimineața. Pe Dumitru Radu Popescu l-am așteptat la recepție; era cazat la hotelul „Hanul Craiovița”. Până să coboare, am fost atras de un acvariu mare, în care înotau pești colorați. Mă postasem în dreptul acvariului, ca Iona, dar fără intenția de a-i pescui și încercam să descopăr ce bucurie le-ar putea străbate pe bietele vietăți acvatice – închise într-o cutie transparentă, de sticlă și obligate să înoate, de la un perete la altul, cu iluzia că au la dispoziție tot ceea ce merită.

Astfel de gânduri, aducătoare de păreri de rău, au încetat, când, în cele din urmă, scriitorul a coborât; era îmbrăcat într-un costum albastru. Față de dumnealui, aveam o reținere, din cauza informațiilor abundente din mass media, despre trecutul său glorios din perioada comunistă. Îl asemuiam cu o statuie, a cărei decorație principală ar fi fost propria-i operă. În plus, parcă auzeam, din nou, vuietul părinților care, pe vremuri, își așteptau copiii să iasă de la proba de limba și literatura română, treapta întâi: „Le-a picat Duios Anastasia trecea”, nuvelă mereu „susceptibilă” de a fi dată la astfel de examene.

Autorul acestei nuvele se afla dinaintea mea.

(Va urma)