Dar, Doamne,
Adam a îngăimat, 
de ce nu ai scos din rădăcini 
pomul interzis
și pe mine să mă fi păstrat în rai,
în locul vegetalului - 
deja dobândisem cunoștința binelui 
și a răului; gura mea însăși 
ar fi fost un copac vorbitor.
Îngerii Tăi, 
secătuiți de învățăturile 
pe care le-au tot dezbătut, 
tolăniți în iarba verde și moale, 
la umbră dulce,
ar fi venit la mine; inspirat 
și adăpat de seva pomului,
le-aș fi perpetuat orizontul de cunoștințe,
de știință integrală.
Nici nu ar fi fost nevoie 
ca ei să-și abandoneze dialogul
din locul în care l-au început,
ca pe o masă, bogat spirituală,
puteam eu veni la ei 
și le-aș fi vorbit îndelung,
pe limba fiecăruia.
Deși aș fi fost singurul alergător prin Eden,
nu aș fi resimțit deloc oboseala,
față de ceea ce-mi pățesc picioarele, 
astăzi, aici, pe pământ. Aș fi fost fericit,
într-o odihnă veșnică.

Energia deplasării,
neîntreruptă în zborul către pomul
cunoașterii,
i-ar fi făcut pe îngeri mai oameni decât mine,
lumina conservată - le-aș fi luat drumurile din picioare, 
Doamne! - 
i-ar fi umflat și înălțat, 
ca pe baloane.
Niște îngeri grași...
De aceea, m-ai sacrificat pe mine,
pentru a rămâne îngerii Tăi supli și vivace?