„Adam!” - Dumnezeu a tunat -
„ești la etapa sustragerii din cer
și vorbele tale
încă au tăria de a deveni realitate.
Nu Mă gândisem a te împovăra atât de mult,
dar... De azi, vei depinde zilnic de hrană
și tot la Mine te vei ruga, pentru a ți-o favoriza:
Pâinea noastră cea de toate zilele Dă-ne-o nouă, astăzi!”.
Lui Dumnezeu nu-I picase bine expresia lui Adam
(referitoare la îngerii Lui,
pe care Dumnezeu îi aranjase, pe nepusă masă,
în diferite posturi de pază a Edenului):
„Ca pe o masă”,
deși continuarea,
„bogat spirituală”,
depărta semnificația
de sensul profan.
Doamne! Doamne! striga Adam în van,
ajuns în derivă.
Dumnezeu nu se mai auzea...
„Bărbate”,
i-a răspuns Eva, din apropiere,
„hai să ne vedem de drumul nostru,
fiindcă în cer, nu mai purcedem
decât dacă ne transformăm firea,
nu ai priceput?”.
Semnul că femeia afirma adevărul
a apărut imediat,
când s-a împiedicat de hoitul
unui dinozaur, pe jumătate îngropat
în pământul nămolos.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”