*Studiu apărut în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2020

Pentru a scrie Pădurea spânzuraților, Liviu Rebreanu s-a documentat temeinic asupra etapelor presupuse de tragedia fratelui său, Emil Rebreanu, acuzat de trădare de către un tribunal militar austro-ungar și executat prin spânzurare (în 1917).

Contrar tehnicii moderniste a romanului subiectiv, acțiunea este relatată la persoana a III-a, vocea narativă substituind autorul atâtor evenimente grave, realiste, mai degrabă acelor vibrații subterane care nu-i aparțin, dar pe care le-a descoperit și le exprimă. Cu alte cuvinte, Liviu Rebreanu se pune în pielea personajelor, reușind să se detașeze de acel sine marcat de suferința pierderii unei ființe dragi; de asemenea, în timp ce împărtășește starea acelora prinși în chinga destinului, devine totuna cu ei.

Autorul pare a purta pe umeri o cameră de filmat, subliniind (cu prim-planul) reacția acelora implicați în eveniment. Universul se constituie în seama a două repere, celest și terestru, bolta și spânzurătoarea, dintre care, în scurt timp, predominant devine al doilea. Spânzurătoarea e descrisă drept mână a destinului: „spânzurătoarea nouă și sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea brațul cu ștreangul spre câmpia neagră, înțepată ici-colo cu arbori arămii”. O metaforă pentru viața omului în general este câmpia marcată de „arbori arămii”. Planeta însăși e o vietate cu tempo invariabil.

Fiecare personaj pare a avea misiunea lui, căreia, într-un eveniment comprimat ca războiul, i se va dedica magistral. În acest fel, ca într-un mecanism cu mai multe rotițe, se întinde ca uleiul colosala dramă interioară a celui osândit la moarte.

„Conștiința datoriei” caracterizează pe fiecare combatant în parte, însă, în condiții extreme, aceasta suferă modificări, din cauza unor unghiuri de vedere survenite neașteptat. Astfel, la început, locotenentul Apostol Bologa privește cu dispreț și dezaprobare pe Svoboda (ofițerul ceh, acuzat de trădare). Șubrezirea ideii că Svoboda este vinovat începe de la discuția purtată cu Otto Klapka. Pe „masa” fiecărui personaj, ca într-un tribunal, autorul lasă acele argumente menite să le justifice atitudinea față de condamnat. Autorul face un pas în spate, lăsând libere opiniile asupra cazului în sine.

În secvențe diverse, abnegația protagoniștilor se moderează de la sine, în virtutea posibilei doze justițiare, sesizate la interlocutor. Inițial, caporalul distribuie ordine cu frecvența unuia care se crede important în război. Când este cazul, face estimări de tip sociologic, drept oglindire a omului care e în mod obișnuit: „Urâtă țară aveți, muscale! zise deodată caporalul, întorcându-se spre gropari și uitându-se cu necaz la țăranul care se oprește să răsufle. Auzi?…Țara… locurile… niet frumos! adăugă apoi, arătând cu mâna ținutul și stâlcindu-și graiul spre a se face mai înțeles”. Influențat de replica ostașului: „Nu pricepe ăsta, don’ căprar, limba noastră, zice atunci un soldat, îndreptându-se din șale”, deplasează vina (inexistentă în realitate) de pe umerii țăranului, asupra unei regiuni întregi. Schimbarea de scară într-o privință de context, o discuție de umplere a timpului, trădează umanitatea la care ajunge un individ cu oarece importanță în război, cum trece el de la postura de judecător al unei nații, la aceea de compasiune pentru omul dinaintea lui, care ar fi trebuit, într-o primă intervenție, să preia vina din vorbele care i-au fost adresate. Schimbarea ideii, punctată de liniștea reflecției, e conformă oricărui om în general, când e impresionat de ceva. Cel căruia i se face observația malițioasă (că e locuitorul unei țări lipsite de farmec) e implicat, tocmai prin faptul că nu înțelege vorbele care i se transmit, într-un fel de dramă a incapacității de comunicare, pe care o suportă cu stoicism prin munca ingrată la care este supus, de a săpa groapa altuia. Acest șir de drame fără scânteie induc lectorul în atmosfera expandantă a tragediei propriu-zise.

Cu Pădurea spânzuraților (1922), Liviu Rebreanu realizează, în opinia lui G. Călinescu, „cel mai bun roman psihologic românesc”. Spre deosebire de capodopera Ion, care este un roman tolstoist, Pădurea spânzuraților este „un roman dostoievskian” (Al. Piru). În schimb, Tudor Vianu considera că „Liviu Rebreanu este un analist al stărilor de subconștient”.

Anterior lui Camil Petrescu, Liviu Rebreanu a fost partizanul stilului anticalofil: „Sinceritatea e calitatea de bază a scrisului adevărat. Cred că e mult mai ușor a scrie frumos, decât a exprima exact”.

Prin sinceritatea observației, prin adâncirea psihologică a stărilor sufletești pe care le trăiește eroul, Pădurea spânzuraților rămâne o capodoperă a literaturii analitice. Alte romane remarcabile în legătură cu Primul Război Mondial au mai scris: Hortensia Papadat-Bengescu (Balaurul, 1923), Cezar Petrescu (Întunecare, 1927) și Camil Petrescu (Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, 1930).