Femeia cucernică i-a ieșit în prag, 
îmbrăcată în haine curate, albe, 
ca o replică la ținuta oaspetelui drag. 

„Am adus un pește” Diogene a îngăimat. 
„Mulțumesc, ești bun. Așază lampa 
lângă mine”. 
„S-a stins pe drum. 
Nici nu mai e nevoie să stea aprinsă.
În curând, astrele răsar
și-ți vor lumina destinul”. 
„Cum spui tu”. 

În timpul mesei, 
Diogene perora despre biografiile 
și vastele sisteme ale altora. 
„Opera ta este cea mai însemnată” -
a fost vorba care pe Diogene l-a încurcat.
Simțea că înoată, din nou,
însă nu prin apă.

(Va urma)

Sursa: YouTube

„Sunt invitat la cină, 
de către femeia din apropiere.
În casa ei, 
voi putea stinge lampa. 
Am transmis mesajul meu în oraș,
de a căuta, cu lampa aprinsă, 
ziua, în amiaza mare, 
un ins adevărat: 
oamenii au luat aminte 
și au devenit mai profunzi.
În spatele zâmbetului lor, 
tâmp altădată, 
acum, afli mai multă umanitate. 
Merită să mă arunc, din nou, 
în mare și să mă scald, mai relaxat. 
Misiune îndeplinită, cu vârf și îndesat! 
Doi oameni adevărați am remarcat,  
femeia la care sunt invitat să iau masa. 
Al doilea poate fi Alexandru cel Mare”.  
 

Cu pletele în vânt - 
să-l fi văzut pe Diogene cum alerga pe țărm, 
Poseidon l-ai fi crezut. 

Și, bâldâbâc! Diogene s-a cufundat
în valurile albastre. 

„Oare pot prinde un pește?” - 
sub apă, Diogene gândea. 
„I-l duc drept dar femeii 
care m-a invitat”. 
Gândul i-a fost ascultat.
În preajmă, 
un pește a înlemnit, 
ca ofrandă. Diogene l-a apucat 
în brațe 
și a ieșit, triumfător, la mal
și iată ce-și spunea, în barbă: 
„Corespondența dintre mine 
și natura acvatică 
s-a materializat. 
Hai să mă pregătesc și să merg, 
pentru a-mi onora, 
cum se cuvine, 
invitația, de ieri adresată”. 

(Va urma)

Izolați în schelete, 
Adam și Eva își dădeau gură, 
precum, într-un debut fals 
în dragoste, 
Ana și Ion, pe câmpurile 
satului Pripas. 

Eva devenise optimistă,
amintindu-și blestemul lui Dumnezeu, 
de a naște, în dureri, pui de om;
fiindcă nu avea în ființă deșteptat 
sentimentul matern, 
intuise că mai are mult de trăit;
la un asemenea gând, 
își revenise în fire: 
se plimba, 
cu voioșie, 
prin carcasa de oase. I se putea auzi 
glasul cristalin
răzbătând alb în noapte.  

Adam a reușit să iasă 
din gura hipopotamului adormit
și dus a fost, înspre muntele de oase, 
care-i blocase femeia.
În drum, s-a împiedicat 
de un trunchi prăbușit ca un elefant.
În ceasurile nopții, 
se auzea pârâitul prelung al unui ram, 
pe care Adam îl rupea din coroană, 
să aibă o pavăză. 
Ca Tarzan (îndoind fiarele cuștii), 
Adam a dislocat fălcile ansamblului osos 
în care Eva, într-adevăr, cânta operetă. 

S-au îmbrățișat. 
Din cer, luna zâmbea
și bărbatului i s-a părut Eva 
mult mai strălucitoare decât orice
mijea deasupra lor. 
De invidie, luna s-a îngălbenit 
și așa a regăsit-o în cer 
Shakespeare, când a scris 
scena balconului.

P.S.
Piesa Romeo și Julieta 
avea să umble în lume, 
de la un veac la altul,
ca un bagaj, purtat de actori, 
din teatru în teatru. 

Of! când piesa a fost proiectată 
în cinematografe, 
luna și mai mult 
s-a lăsat călcată în picioare, 
de Neil Armstrong. 
Și Bendis căzuse în istorie,
dimpreună cu poporul 
care o venera.