„Sunt invitat la cină, 
de către femeia din apropiere.
În casa ei, 
voi putea stinge lampa. 
Am transmis mesajul meu în oraș,
de a căuta, cu lampa aprinsă, 
ziua, în amiaza mare, 
un ins adevărat: 
oamenii au luat aminte 
și au devenit mai profunzi.
În spatele zâmbetului lor, 
tâmp altădată, 
acum, afli mai multă umanitate. 
Merită să mă arunc, din nou, 
în mare și să mă scald, mai relaxat. 
Misiune îndeplinită, cu vârf și îndesat! 
Doi oameni adevărați am remarcat,  
femeia la care sunt invitat să iau masa. 
Al doilea poate fi Alexandru cel Mare”.  
 

Cu pletele în vânt - 
să-l fi văzut pe Diogene cum alerga pe țărm, 
Poseidon l-ai fi crezut. 

Și, bâldâbâc! Diogene s-a cufundat
în valurile albastre. 

„Oare pot prinde un pește?” - 
sub apă, Diogene gândea. 
„I-l duc drept dar femeii 
care m-a invitat”. 
Gândul i-a fost ascultat.
În preajmă, 
un pește a înlemnit, 
ca ofrandă. Diogene l-a apucat 
în brațe 
și a ieșit, triumfător, la mal
și iată ce-și spunea, în barbă: 
„Corespondența dintre mine 
și natura acvatică 
s-a materializat. 
Hai să mă pregătesc și să merg, 
pentru a-mi onora, 
cum se cuvine, 
invitația, de ieri adresată”. 

(Va urma)