Deși era tentat să confirme aprecierea femeii, 
totuși, Diogene încerca să iasă cu mai puțină laudă de sine
(care, în nicio împrejurare, nu miroase a bine),
din context, 
fiindcă, întotdeauna, el se afișase modest, 
cum îi stătea, cu adevărat, în fire. 
A tăcut. 
Femeia a adus, 
pe un platou de lut,
un pește rumenit, asemănător
cu acela prins de oaspetele ei, 
filosoful capitalei. 

„Ți-am oferit un pește, 
viu ca inima”, a intervenit Diogene. 
„Tu ai pus, 
pe masă,
viitorul sortit peștelui meu, 
din plasă. Ești o zeiță, 
fiica lui Cronos. Te joci, 
după cum poftești, 
cu timpurile, învârtindu-le în mână, 
ca pe mărgele,
umbli, atât de lejer, ca un lujer, 
pe axa temporală a altora. 
Inversează! Du-te în cameră 
și revino  
mai tânără cu niște ani. Aș fi uluit
și te-aș trece în cartea mea, 
ca pe un geniu fără operă, 
dar cu meșteșugul de a obține, 
de la timpul tău trecut, intrat în istorie, 
vigoare, prospețime și un chip mai subțire, 
cum îl aveai, 
când ne-am cunoscut”. 

(Va urma)