Între timp, trimisesem mesaj amicului Alex B., dar, pentru că nu-l citise devreme (am expediat mesajul pe la 14,30), m-a sunat la 20,46: „Hai! că vin la tine. Mâine, am meseriaș la lucru și nu știu dacă pot scăpa” etc. „Eu sunt în pat, m-am încălzit și nu mă ridic nici de-al naiba. Unde mai e deschis la vulcanizare, la ora aceasta?”. „Hai, mă, că este. Uite, la ASCET”. „Ăștia nu au deschis nici sâmbăta, pe zi, darmite acum”.

A rămas să mă ajute a doua zi. Care zi, evident, a venit, ca toate din calendar, dar și Alex a sosit, pe la ora unsprezece.

Era ploaie și rece.

Am încercat, întâi, cu aparatul meu, conectat la brichetă. Nimic. Am verificat compresorul și la bricheta mașinii lui Alex: era bun (și nou); pentru a-l conecta la mașina lui Alex, aveam nevoi de o înnădire, executată cu dibăcie, bineînțeles, de către amicul meu. „Ții așa!” îmi indica, de zor, poziția degetelor. „Dacă mă pișcă, îi dau drumul”. „Nu, pentru că se face scurtcircuit și mi se afumă siguranțele”.

Cauciucul s-a umflat, Alex B. s-a dezumflat: „Cât de depășiți suntem!” mi se adresează. „Nu suntem în stare nici măcar o siguranță să schimbăm” (se referea la siguranța de la mașina mea. A constatat el că ar fi arsă). „Depășit ești tu. Eu mi-am asumat că sunt perimat în acest domeniu, dar tu, o legendă a fizicii, nu ai voie”. A tăcut, zâmbind.

„S-a oprit” m-a semnalat, panicat. „Ce presiune este, de 1,8? La presiunea aceasta, scrie în prospect, se oprește și, din acest moment, mai am șapte minute să ajung la vulcanizare sau opt kilometri de parcurs”.

Alex B. era surprins de informațiile precise pe care le declaram.

Am sărit în mașină, i-am mulțumit și am întins-o. După vreo doi kilometri, am observat, în oglinda retrovizoare…

(Va urma)