Pe muntele cel semeț, 
cu fruntea ascunsă în cuibul vulturilor iuți,
acolo unde, în zilele de odihnă, 
ai rostit cuvinte înaripate:
„Oare n-aș putea să cuprind în rucsac 
tot ce ochiul zărește sub cer,
ca pe-o jucărie meșteșugită
și-n fiecare zori, 
când Aurora, 
cu degete de trandafir, 
trezește pământul,
să pun pe altarul inimii mele vorba ta, 
ca pe un soare aprins din propriu-mi foc?”.

​Așa ai afirmat, 
iar sufletul meu s-a înălțat mai sus 
decât văzduhul bătut de aripi,
asemenea unui vultur 
care spintecă tăria cerului, 
mândru și fără de teamă.

Dar vai! Un fior de gheață 
mi-a săgetat deodată pieptul
și frica mi-a cuprins genunchii: 
dacă voi cădea în râpa adâncă a inimii tale?

​Atunci,  
am căutat de îndată prin preajmă,
să văd dacă nu cumva vreo prăpastie neagră, 
săpată de zei, 
pândește sub pașii noștri,
la marginea pământului...