Eram încă sub impresiunea povețelor banditului, când într-o zi intră în curte o căruță cu patru cai și trage la grajd. Tată-meu trimite să întrebe cine a venit; feciorul se întoarce fuga, spăriat.

‘Cocoane, Jianu!’

Mama și noi, copiii, îngălbenisem, iar tata, uitându-se zâmbind către fecior, îi zice:

– Du-te de-i spune să poftească, că chiar acum ne-am pus la masă.

Prin grădină se vedea venind un om scurt, îndesat, rumen la față, ras și cu mustața deasă și scurtă; îmbrăcămintea lui: dulamă, pantaloni și scurteică, pe cap șapcă peste fes, la brâu pistoale și un cuțit cu plăsele de os, și pușcă în cumpănă în mâna dreaptă.

Tata îl primește vesel și prietenește, dându-i mâna să i-o sărute.

– Ce mai faci, Iancule? Bine-ai venit! Șezi de mănâncă. Bre! să-i aducă ciorbă; vezi să fie caldă.

Când am auzit zicându-i și Iancule, mi-am zis: Nu mai încape îndoială, el e! Mi-a venit în minte cântecul:

Iancule, Jianule!

Îți e murgul cam nebun.

Trece Oltul ca pe drum.

Cum să ședem la masă cu un hoț de codru și să ciocnim cu el pahare de pelin? Tot îmi părea că-l auzeam zicând:

Ține, gazdă, nu mă da,

Că ți-oi face-o malotea

Cu samurul cât palma.

Polcovnicul Ioniță, cum l-a văzut de departe, a dat fuga la cornu de vânătoare: cânii alergau din toate părțile chelălăind, cu botul plin de mămăligă. Într-o clipă, Braica, Dudaș, Țica și Neamțul săreau și jucau cu bucurie împrejurul cornului de vânătoare.

– Auzi, Iancule, nici să îmbucăm nu ne lasă polcovnicul; cum te-a zărit, numaidecât, hai la vânătoare!

– Bine face, că e târziu, de-abia o să avem vreme până diseară să întoarcem doi-trei vătui.

Se sculară de la masă, sorbiră din cafea, traseră de două-trei ori din ciubuc. Pletea, Manta, Șuță, Dobre puneau lânțugurile de gâtul copoilor, câte doi-doi, și pornea fiecare cu părechea lui.

Tata da ordine și instrucțiuni pe a doua zi, căci asta era numai un preludiu de vânătoare.

– Maneo, mâne în zori să fii aici cu cojeștenii, și vezi dacă cumva vărul Costache o fi la Cornești, spune-i să ne găsească mâne pe Crevedia, doar om încolți lupoaicele cele fătate.

Când răsărea luna, de era două ceasuri pân-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vânători de prin cătunele vecine.

Polcovnicul Ioniță, în mijlocul lor, cu o ladă plină de cutii dinainte, le împărțea iarbă și alice, câte patru umpluturi de pușcă, desemnând fiecăruia locul unde să se ție, când să dea gură și încotro s-o apuce.

– Voi, săbieștenilor, să vă țineți la mărul roșu. Tu, Dobre, să-mi pui pe colăceni pe Baranga, și pe gămăneșteni să mi-i așezi cu cojăștenii la lacurile din Mariuța; Pletea să se ducă să caute la Boloboace; să nu cumva să vă aud gura, că vă ia dracul! Țineți cânii legați lângă voi. Manto, când îi simți că a sărit lupoaica, dă drumul lui Samson, că ala, când o da de urma ei o dată, n-o mai slăbește; lăsați pe Ovreica acasă, că minte și ne înșală. Na și ție, băiețică, zicea unui bătrân bondoc, vârsându-i iarbă în corn și alice în basma. Vezi să mă dai iar de rușine ca mai dăunăzi, de-ai lăsat bunătatea de lup să treacă pe lângă tine și să se ducă sănătos.

– Daî lasă, zău, cucoane Ioniță, nu mai zice, că ți-am adus alaltăieri doi lupi în loc de unul. De necaz m-am dus de am stat trei nopți la pândă lângă scorbura fagului celui mare; i-am adus pe amândoi la spinare tocmai de la ogrăzile ciobanului. Uite atunci parc-a fost un făcut. Când era să treacă spurcăciunea, îmi răzemasem pușca de un copac și scăpăram să-mi aprind luleaua, și până să-i iau de veste, s-a făcut nevăzut prin hățiș, parcă avea tichiuța dracului în cap.

Seara, în aprinsul lumânărilor, un car plin cu lupi tineri și bătrâni, cu vulpi și cu iepuri venea cu vânătorii după dânsul. În mijlocul curții, jupâneasa Ilinca așezase de cu ziuă o bute cu vin, împrejurul căreia aprinsese patru butoaie cu câlți muieți în păcură; zece fete, fiecare la vatra ei, unde se frigeau berbeci și se fierbeau mămăligi, un țigan zicea din gură și din cobză istoria lui Alimoș.

Pletea și cu Manta descărcau căruța cu vânat.

Pusese pe bute un pat de mărăcini, pe care așezase iepurii cu botul și cu urechile afară și cu picioarele la centru; la patru colțuri ale bazei ieșeau de un cot coadele bine îmblănite a patru vulpi legate împreună de gât, de un par înfipt în mijlocul grămezii de iepuri și ținute în picioare pe par, deasupra capetelor vulpilor. Pe o mescioară rotundă ședeau în patru picioare cinci pui de lup cu gurile căscate către vânători, și deasupra lor, două lupoaice năprasnice, legate spate la spate de parul înfipt în masă; forma astfel un fel de monument cinegetic, cam în forma fântânilor moderne adoptate în capitalele țărilor civilizate.

Chelăreasa umplea oale cu vin din bute și fetele ajutoare cinsteau pe vânători, dându-le împreună cu oala de vin și câte un hartan de friptură, o bucată de pastramă, un codru de mămăligă tăiată cu sfoară ș-o vorbă bună.

– Căutat-o-ai în pântece, nea Gheorghe, să vezi dacă nu cumva are pe văcșoara noastră? Azi e o săptămână de când ne-a mâncat-o din coșar.

– Bea, Gămănescule, că o să-mi dea mie coconul vulpea cea împușcată de tine, să-mi fac de iarnă o scurteică cu care o să-ți joc la nuntă, că văd eu că de câșlegi îți pui pirostriile în cap.

– Ție, Comane, mi-a zis jupâneasa să-ți mai dau o oală, că tu ai dat întâi în lupoaica cea mare, care i-a mâncat scroafa cu purcei cu tot; i-a luat-o chiar din bătătură.

– De ce n-ai împușcat bine puiul de lup, măi Sgaberciu, și l-ai trântit viu în căruță, de era să rupă mâna, cu colții, lui nea Dumitru Ciuruian? Ia uite, colți ca niște brice!

Patru zile, cât a șezut Jianul, a fost numai veselie și petrecere; toată noaptea cântau lăutarii, și fetele întindeau hora și bătuta cu flăcăii.

Mă obicinuisem să mă uit la dânsul fără să-mi fie frică, ba încă aveam și un fel de respect de când îl văzusem nimerind cu glontele, de trei ori de-a rândul, în piatra din marginea pădurii, care de-abia se vedea din foișor; și de când sărise peste șanțul din coada eleșteului mai bine decât caii de la ipodrom. Oricum, însă, când mă uitam în ochii lui, tot îmi părea că avea în mâni tigaia cu ceară fiartă, cu care făcea pe ciocoi și pe negustori să-i spuie unde aveau bani ascunși.

Dar apoi iar îmi ziceam: ‘Cum se poate, tata să fie prieten cu unul:

Din cei cu pușca lungă,

Care dau chioriș la pungă.

Feciori de lele nebună

Care noaptea-n frunză sună?’

Iancu Jianu era de peste Olt, din județul Romanați, de pe valea Tasluiului. El a lăsat un nume de haiduc, dar nici n-a fost, nici gând n-a avut să se facă vreodată hoț de codru. Însă o poveste, dacă ajunge a deveni legendă, adevărul n-o mai poate scoate din capul poporului.

Tată-său, boier de țară, își crescuse băiatul la moșie, fără carte grecească și fără ambițiunea de-a-l face un concurent feciorilor de boieri mari la isprăvnicii și la divanuri. Îl obicinuise lângă pluguri, cu cai și cu pușca; vara la munca câmpului, iarna la urși și la capre negre; ajunsese de o dibăcie vestită în călărie și în vânătoare; încăleca fără a pune piciorul în scară, nici mâna pe coama calului și băga glonțul prin verigă de inel.

Se îndrăgise cu o fată de țăran și vrea s-o ia de nevastă. Jianul bătrânul, deși habar n-avea el era strănepot al lui Cesianus, secretarul lui Traian, văr cu Salust și mai în urmă proconsul în Dacia; deși nu se potrivea cu banii Filipești, cu vornicii Crețulești și cu logofeții Bărcănești, dar purta ceacșiri roșii cu meși galbeni și ișlic cu perna verde, în patru colțuri. Boierul, tot boier! Cum să lase pe fiul său să ia o mojică, să se încuscrească el cu un clăcaș. Văzând că se îngroașă gluma și că dragostea se întețea, a hotărât să-și ducă băiatul la Caracal. Tânărul, a doua zi după ce a ajuns în oraș, a încălecat pe murgul, și fuga înapoi; tată-său iar l-a luat, el iar a fugit; l-a închis în casă, el a sărit pe fereastră; l-a închis în pivniță, el a spart ușa. Tată-său, dac-a văzut și-a văzut că nu-i vine de hac, s-a adresat la stăpânire, cerând să-l surghiunească. Caimacamul a și poruncit ispravnicului să-l închidă la Strehaia; băiatul, țeapăn, a trântit slujitorii și egumenul și a scăpat; slujitorii s-au luat după dânsul; el, dacă s-a văzut strâmtorat, s-a înhăitat cu vreo câțiva flăcăi cu cari copilărise:

Tot ca dânsul de bărbați

Și pe cai încălecați

și au apucat câmpii.

Șapte ani a pribegit prin păduri și prin munți, hrănindu-se cu carne necântărită de pe la ciobani și desfidând potira. Nici nu omora, nici nu schingiuia, nici nu jăfuia, ci numai se găzduia; fugea de potiră și de panduri cât putea; dar când îl încolțea, apoi se apăra:Căci nu vreaViu să se dea.

Gloanțele lui mergeau mai drept decât ale arnăuților domnești. Caragea pierduse doi cârcserdari ș-un tufecciu, loviți de gloanțele Jianului drept în piept.

Nu văzuse pe Stăncuța de doi ani și-i era dor de se topea. Într-o noapte de ploaie și de vijelie, lasă pe tovarăși la gazda din Valea-Rea, își încalecă murgul și zboară după dor. În sat, întuneric beznă, numai o zare de lumină la o casă. Se apropie, dă cu degetul în hârtia luminată, pune ochiul și ce vede? Stăncuța, gătită ca mireasă, lungită pe pat, cu o lumânărică de ceară galbenă în mână. Dă cu piciorul în ușă și intră, cade în genuchi, pune iataganul și pistoalele lângă moartă, îi dă cea de pe urmă sărutare, încalecă calul, și drept la zapciu.

‘Sunt Jianul! Capul meu este pus la preț; du-mă la vodă și-ți ia mia de lei’.

Bâlbâia zapciul somnoros și speriat, nu știa unde să se ascunză de frică.

Peste trei zile ciocoiul intra în curtea domnească glorios, cu viteazul legat cot la cot; tânăr, frumos, cu pletele lungi, cu poturi și cu cepchen, la cap legat cu un tarabulus.

Caragea se dăduse în capul scărei, ca să-l vadă; ferestrele erau împănate cu femeile curții domnești.

Jianul împușcase oameni domnești și era osândit la spânzurătoare.

Caragea ridică ochii în sus la fereastră, unde sta doamna, zicând:

– Krma tov pallhcavri! (Păcat de voinic!).

Auzind aceste cuvinte, una din fetele casei cade la picioarele doamnei. Caragea o vede, se îmblânzește și zice fetei:

– Dacă-l vrei, ți-l dăruiesc!

Jianul n-a vrut să se însoare și a petrecut restul zilelor flăcău lângă plugul ce iubea și pe care în viața sa aventuroasă îl cânta mereu cu dor:

Dare-ar bunul Dumnezeu

Să umble și plugul meu,

Din baltag să-mi fac un plug,

Pistoalele să le-njug

Ca să brăzduiesc piezeș,

Ș-unde a fi crângul mai des

Să trag brazda dracului

În calea bogatului.

Tata fusese isprăvnicel de curte când zapciul a adus pe Jianu la vodă. Acolo s-au cunoscut amândoi și făceau deseori vânători împreună.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Scrisori_c%C4%83tre_Vasile_Alecsandri/Tunsu_%C8%99i_Jianu

Iarna, jucam „țânțarul” cu frații Mamut, cu Mitică și Ioana… Bunica lor era sora bunicului meu din partea mamei. De obicei, îi nimeream la masă: ca în Moromeții mâncau, pe hol – tindă nu aveau – , așezați la o măsuță scundă, pe scăunele, în timp ce focul pâlpâia în sobă. Mă invitau și pe mine să înfulec ceva, dar nu prea mai aveam pe unde să mă înghesui. Nici nu aveam de gând. Mă temeam să nu mi se respire în nas, cum și astăzi evit, pentru a nu mă gândi obsedant, apoi, la ce eventual microb am luat. Când cineva îmi vorbește de prea aproape, îmi țin respirația. Până și în oraș, mai târziu, chiar pe stradă, nu respiram când treceam pe lângă oameni. În plus, nu mâncam / nu mănânc la nimeni, dar, odată, de rușine, la familia Mamut, am rupt o bucată de pâine, căreia nu i-am uitat gustul deosebit nici astăzi, un miez ceva mai aspru decât la pâinea obișnuită, probabil de la făina brună, pâine dacică, făcută din mei, după cum îmi imaginam, ajutat de lectura frecventă din revista „Cutezătorii” (la care eram abonat).

Deși veche și numai cu o încăpere, casa părea destul de călduroasă. Erau două paturi așezate în paralel, iar în dreptul ferestrei, o masă; pe jos, era pământ, ceea ce mie mi se părea inedit, fiindcă nu mai văzusem nicăieri (nici nu prea intrasem în alte case). Ca să mă fi urcat în pat, făceam efort (nu aveam mai mult de șase-șapte ani), din cauza saltelelor umflate excesiv cu paie. Păturile din lână maro acopereau căpătâiul.

Mitică desena pe foaie dreptunghiurile jocului – doar era gazdă! – , aducea piesele, boabe de porumb și de fasole, după care ne întreceam în realizarea careurilor. Când îmi blocam adversarul, frenezia reușitei îmi era atenuată de gândul: „Dacă se apucă Mitică să-i spună mamei despre ce mai fac eu pe la școală, despre bătăile și certurile mele, sau despre vreo temă nefăcută, pentru care m-a pedepsit învățătoarea?”. Mama venea cu noi (eu și soră-mea) în vizită.

Gândurile parcă îmi erau auzite de către divinitate și ar fi vrut să-mi arate că nu este creștinește să mă bat etc.: „Hai, mumă, voi cum vă descurcați pe la școala aia?”. Din fața sobei unde se așezase, rupând coceni să-i bage pe foc, bunica Mamut parcă era acul de la pick-up care dă glas plăcii; purta o broboadă, ușor dezlegată în dreptul urechii drepte, cămașă albă, fustă din straiul popular, totuși nu zăvelcă, și niște ciorapi groși. Frângea cocenii de genunchi.

Ori îi era frică de mine ori era el cuminte, Mitică nu sufla o vorbă, dar stresul posibilității nu-mi da pace.

În colțul odăii, bâzâia un difuzor, în locul țânțarului nostru molcom.

Dacă aveam școală a doua zi, sigur mă întristam, la plecarea de la gazdele noastre, fiindcă încheiam orele de timp liber și mă lua grija lecțiilor, însă, dacă venea duminică, inima îmi era ușoară, așteptând filmul Laleaua neagră de la televizor.

În timp ce-mi aduc aminte că acum fix un an de zile, am răcit crunt (cred că am avut covid, după simptome, dar atunci, nu mi-am dat seama), o pisică merge pe zid, ca magneții de pe frigider, când îi miști în joacă. Pisica se deplasează de la sine, dar cum să alunece de-a lungul zidului? Mă concentrez pe imagine și-i descopăr misterul. Un bec bate în felină, a cărei umbră alunecă pe zid, ca locomotiva pe linii.

După dezlegarea tainei, mă uit în sus, la stele, care se văd ca boabele din jocul țânțar.

În rest, viață prozaică…

Luna a stat în pom.

Ramurile și-au coborât rodul în mine

și nu sunt mamă să-l mai nasc.

Doamne, ajută întregii lumi!

Dan

Am fost să-mi iau ceasul de la reparat. Pentru cheița de reglaj, am așteptat două săptămâni (care, oricum, au trecut). Interlocutorul mi-a arătat două ceasuri mecanice, dintre care unul automatic, o marcă elvețiană, și altul rusesc, Slava. Mi le-a desfăcut. Cel automatic era plin de marcaje. L-am cercetat vreun sfert de oră. Cum zăceau pe blat, mecanismele păreau niște inimi care bat. Viziunea m-a indus îndoielii, că, totuși, ceasurile nu sunt veșnice, dar și teoriei pe care o dezbat în sinea mea, când nu am ce face: universul e creația lui Dumnezeu – de aceea, El nu se implică în viețile noastre, pentru că meseriașul din fața mea ar trebui să intre în obiectul pe care-l repară.

-V-ați hotărât? m-a sustras ideilor ceasornicarul. Vă fac o ofertă finală, pentru amândouă?

Am fost de acord cu prețul.

M-am plimbat prin mall, până le va regla, să ungă mecanismele și să polisheze geamul. Am comandat aripioare picante și un Pepsi. Am coborât scările rulante cu meniul în pungă, la capăt, le-am urcat din nou, intenționând să mănânc la o masă, acolo, dar nu era niciuna liberă. Am trecut și pe la librăria Cărturești, să-mi revăd cărțile. După douăzeci de minute, am revenit la ceasornicărie. O domnișoară dădea ocol dughenei: „Brățară pentru ceas fitness aveți?”.

L-am luat pe cel elvețian, pe care l-am și fixat pe mână. A rămas să fiu sunat pentru Slava, pe duminică încolo.

Te duci pentru patru minute afară și revii sloi în casă.

Oare cum se poate supraviețui în Siberia? Mie mi se pare imposibil.

Prin anul 2000, am citit o carte despre experiența acelui autor în mijlocul eschimoșilor. O secvență bizară este aceea a confecționării săpunului…

În timp ce mă refer la aceste aspecte, remarc un păianjen mare, în colțul camerei. Doar mă uit la ceas. Când revin cu privirea în tavan, păianjenul dispare în mod fabulos, precum îi este și legenda, transpusă liric de către poetul latin, Ovidiu: tânăra Arachne, talentată la țesut, este transformată de către zeița înțelepciunii, Atena, invidioasă pe harul fetei, în păianjen; cu alte cuvinte, a supraviețuit pasiunea lui Arachne pentru țesut…

Concluzia:

Nici zeii nu pot anihila vocația omului pentru ceva, în special pentru invenție.

În 1988, tata a primit un apartament spațios, de la fabrică. În sfârșit, mă gândeam, voi avea camera mea, în care voi studia pe îndelete, în care voi scrie la masă, cu stiloul, ca Tudor Arghezi (după cum văzusem, cândva, un documentar). Am cărat de drag lucrurile, sacoșele pe care le puteam duce în mână. A nu se înțelege altceva, decât realitatea: și în Brazdă, deși aveam numai două camere, când începeam să învăț, toți ai casei părăseau încăperea și mă lăsau singur cu teancul de cărți.

În apartamentul din Brazdă, se mutase o doamnă destul de tânără, a cărei fiică suferea de leucemie. Informația m-a întristat și mă întrebam ce poftă de viață mai are o asemenea mamă (pe care, în sinea mea, o compătimeam, dar și o apreciam, totodată, pentru atitudinea ei firească, de a-și fi văzut de treabă, oricât de mare-i era pietroiul din suflet).

Noul apartament, cu o suprafață de peste șaptezeci de metri pătrați, era compartimentat inedit: soarele dădea buzna în sufragerie și apunea în cele două dormitoare; din holul de primire, cel de la ușa de la intrare înspre sufragerie, se dădea în celălalt, dintre băi. Pe balcon, se putea ajunge, fie din living, fie din bucătărie… Simțeai că respiri.

Nici bine nu ne-am instalat, că alte rude vorbeau alor mei, să-l primim pe băiatul lor în gazdă, pe Dan, care, atunci, era student la o facultate tehnică, nu mai rețin la care. În jur de șapte ani l-am găzduit. Eu mai și glumeam, pe bună dreptate, că el a stat mai mult în casă, decât mine, fiindcă plecasem în armată…

Dan era calm, nu-l auzeai când vine sau când pleacă. Mama afirma că „merge ca vrăbiuța”. Noi ne bucuram de prezența lui, însă, după scurt timp, te trezeai cu el că trebuie să plece. Avea mai mulți prieteni. Într-o bună zi, l-a căutat Cristi Saliu. Dan nu era acasă, însă era mama: „Nașule, i-a spus mama, te-a căutat Bran ăla” (nu-și mai amintea numele vizitatorului și l-a identificat pe Cristi în conformitate cu aparența).

La cutremurul din anul 1990, toată lumea din bloc a dat buzna afară, în stradă, inclusiv Dan, însă, față de rest, el a nimerit în picioare niște pantofi cu toc, ai soră-mii; după scurt timp, s-a rușinat și a intrat în casă.

Dan citea mult și nu-l puteai scoate din lectură. Ținea cartea într-un anumit fel în mână, de partea de sus.

Desigur, aș avea mai multe de scris, dar cu altă ocazie.

Epilog:

Dan a decedat la vârsta de 31 de ani, în urma unei complicații medicale, fapt care ne-a îndurerat neamul.

E atât de frig afară, încât luna pare de gheață.

Aburii de la respirațiile oamenilor de ce nu o topesc,

să vină pe pământ lună caldă?

Dacă ne luam după Carl Sagan,

azi, nu mai aveam nici lună de gheață…

În locul ei, am fi pus un corn de rinocer,

să ne aducă aminte de poezie,

însă, acum, sub pom,

mă întreb cum ar fi fost ca elefanții să aibă colți de astru.

Unde sunt zeii, pe acest frig cosmic,

în ce energie se scaldă ei,

în ce băi ascunse își petrec vremea?

L-au pedepsit pe însuși Prometeu,

dând drumul vulturului să-i mănânce ficatul…

Și acum, în deșert. se culcă șamanul.

Venind voios de la școală (eram într-a șasea), fiindcă scăpasem de acea zi stresantă, am dat peste o chitară imensă, proptită de marginea unei mese, în sufragerie: avea corzi groase, argintii, la care aș fi zdrăngănit, dar nu știam a cui este și dacă proprietarul ei se află în casa noastră… Era liniște deplină.

Cristi era aceeași rudă cu tata, cum venea Mița mamei. El făcea parte din anturajul Craiovei Maxima. Prima dată venise la țară, pe la bunicii săi, cu Purima, apoi, cu Balaci, Negrilă sau Cămătaru. Când fotaliștii Craiovei intrau în teren, între cei care îi însoțeau, era și Cristi, pe care îl rețin purtând, în majoritatea vremii, o haină de piele neagră. Prin el, tata participase la o petrecere a Craiovei, petrecere ținută la fostul hotel al partidului; chestionat de mine, tata spunea că, dintre toți, Beldeanu i se păruse cel mai sufletist, în stare să-și dea viața pentru echipă. Avea o încredere imensă în el. Deși îl salut pe Beldeanu, când îl întrezăresc pe stradă, nu i-am vorbit niciodată despre aceasta. Mai mult am discutat cu Andreea, fiica lui…

---

Lui Cristi îi purtam respect, datoriă gradului de rudenie, dar și familiei deosebite din care provenea.

---

Cristi era cel care venise la noi, pentru o zi, susținea, aducând chitara la care nu se pricepea, dar nici până în prezent nu avem nicio idee cui aparținea de fapt acel instrument muzical. Ziua pentru care ne-a cerut adăpost s-a transformat în luni, poate un an. Prin vastele cunoștințe, făcea rost de brânză praf (praf galben, pus într-o pungă etichetată: „Brânză de vacă”) și de cafea, produse imposibil de găsit pe atunci, în anul 1981. Era un tip simpatic, zâmbăreț, destul de comunicativ: îmi povestea cum a luat cele două trepte de liceu. Pe atunci, avea vârsta de douăzeci și doi de ani.

Epilog:

Cristi a murit în jurul vârstei de patruzeci de ani, după o grea suferință, însă niciodată nu vorbea despre boala care îl măcina: și-a tratat soarta cu bărbăție. A murit ca stejarul, din picioare.

În memoria mea, rămâne ca atunci la douăzeci și doi de ani: mirosind ușor a tutun, iute la mers, față albă, cu aluniță deasupra buzelor, păr oarecum lung, frezat pe dreapta. Vorba lui, care m-a distrat, este aceasta: „Bă, da corconit mai e și ăsta!” – a rostit-o pe când răspundea de niște combine, iar omul, la care urma să treiere, întârzia să iasă din casă.

Când îi reproșăm mamei bunăvoința gratuită de a fi găzduit atâtea rude, ea spune: „Lasă, că, dacă nu procedam așa, poate astăzi voi nu aveați casele voastre ca palate. V-a ajutat Dumnezeu”.

Primul chiriaș a fost Mița, vară a doua cu mama. Mița era sora lui Mitică (de vârsta mea) și a Ioanei Mamut (mai mare cu un an decât mine), vecini cu noi la țară.

Cea mai mare dintre frații Mamut, Mița plecase devreme la Craiova, dar, până la acel moment, participase la așa-numitele „taine” din mahala, adunări vesperale la poarta cuiva, ținute până înspre dimineață, mai cu seamă vara, când oamenii vorbeau câte în lună și în stele. Mamut, bunicul Miței, era cel mai volubil și mai inventiv dintre toți. Datorită vârstei înaintate, era și luat în seamă: vorbea zâmbind, cu multă căldură și fluent; lucrase în Banat și venise de acolo cu unele denumiri mai curioase ale unor locuri, pe care le-a transferat ca etichete asupra unor șosele / drumuri de la noi. Șoselei principale i se spune Ciochiuța (nașul ei fiind Mamut). Într-o seară, povestea cum ar sălășlui un șarpe imens, sub ulmul Prodii (cel mai mare ulm din țară, care figura, prin raritatea dimensiunilor, pe hărțile interbelice – ne spunea bunicul nostru, Constantin, „tata din vale”), cum însăși armata a tras cu tunurile în monstru și tot nu ar fi reușit să-l dovedească…

Tata era angajat la Electroputere, în Craiova, și venea acasă de două ori pe săptămână, miercuri seara și, evident, sâmbăta, când stătea până luni dimineața sau până luni la prânz, când lua rata de ora 12,00 (aceasta se întâmpla când lucra în tura a doua). Mamut a spus povestea cu un asemenea dramatism, încât, de teamă, nu am mai putut dormi în acea noapte. Deși puternică și curajoasă, mama nu-mi părea, totuși, un cerber în stare să facă față șarpelui monstruos, care, dacă se întinde o dată, cât este de lung, poate ajunge tocmai în curtea noastră – îmi imaginam eu – și ce ne facem atunci?

Cu frica în sân, despre care, de rușine, nu spuneam nimănui, am stat până a venit tata… Atunci, am prins curaj și i-am istorisit despre monstru, dar, spre surprinderea mea, mama a luat în derâdere minciuna gogonată a vecinului vârstnic. Și eu cât mai suferisem, ce tactici de apărare elaboram – demne de Stăpânul inelelor, ce antrenamente cu sabia de lemn mai făceam, descojind prunul (de la izbiturile cu sabia în trunchi).

Altădată, pe seară, la taină, care se ținea chiar la poarta noastră, o invitam (eu și soră-mea) pe Mița la noi, la televizor. Cred că eram singurii cu tv din mahala, un Orion pe lămpi, carcasă lăcuită, de lemn. Era o emisiune despre Meșterul Manole, baladă pe care o auzisem prima dată de la mama (încă nu eram la vârsta de a merge la școală, dar zidirea Anei mi se părea nedreaptă și imposibil de dus până la capăt). Mița ne-a refuzat, dezamăgindu-ne.

Când eram prin clasa a doua sau a treia, ieșisem în poiană, era primăvară. În drum, cu ochii ațintiți în zare, ca la televizor, stătea Mița, așteptându-l pe Costică, iubitul ei, care ar fi trebuit să apară, în cadrul coastei, pe bicicletă. De emoție sau în șagă, ea comenta momentul cu noi, copiii de prin preajmă: „Uite-l!” – am auzit-o. A mai adăugat ceva despre părul lui cârlionțat. În sfârșit, Costică a ajuns, cu mâinile pe coarnele bicicletei Tohan, pe drumul nostru și l-am primit cu hărmălaie, ca pe un vechi prieten, deși el, sărmanul, nu ne cunoștea pe niciunul dintre noi, copiii, asiguratori ai gărzii Miții.

Următorul pas a fost în luncă, pe a cărei coastă am căutat flori de primăvară, pe care eu nu le mai văzusem niciodată. Umblam, la propriu, din floare în floare, încântat ca o albină, și însoțitorii mei, care se nimereau în clipa aceea, pe lângă mine, mi le numeau: „clopoței”, „bojocei” etc. Uitasem de toată lumea, în răspândirea de sine, căreia mă dedicasem total. A fost ca o întâlnirea a mea cu paradisul, ca o intrare într-un templu vegetal. Floare-albastră s-a scris într-un loc asemănător ca frumusețe.

Raidul meu a durat până la prima șoaptă în văzduh, că „se pupă” (Mița și Costică). I-am privit, de după un pom, mai mult pentru a o pârî pe Mița tușei Maria, dar și pentru a întrezări un sărut real, fiindcă nu văzusem așa ceva decât în filme, la tv. Nu am pârât pe nimeni, dar, pentru a mă motiva eu pe mine însumi să devin contemplator al acestui moment pe care-l socoteam vinovat, ca pe orice tandrețe dintre un băiat și o fată, pentru a mă disculpa eu pe mine însumi, în propria-mi conștiință, așa mi-am spus. Gândul acesta mi-a dat voie să asist la sărutul lor.

---

În 1980, trăiam deja în Craiova. Tata primise de un an apartament de la uzină, în Brazdă, un cartier verde, râvnit de mulți. Apartamentul avea două camere și era la parter, peste drum de unitatea militară, în apropierea Complexului nou. Mult timp, am crezut că ne vom muta undeva, în Craiovița, într-un apartament (la ultimul etaj, al patrulea), la care ne tot uitam de pe balconul mătușii Marioara, sora tatei, la care ne duceam des în vizită: din fericire, acesta fusese repartizat altcuiva.

Mi-a rămas în minte prima zi, dar până a ne muta, într-una dintre camerele casei de la țară, se derula un fapt paranormal, despre care voi scrie cândva.

---

În acel prim an, petrecut la oraș, într-o dimineață, m-am trezit cu soțul Miței, Costică, în sufragerie: vorbea cu tata. Din capul mesei, unde luase loc, într-o cămașă albă, de vară, înalt, slab, cu ochii albaștri și cu părul cârlionțat, mărturisea, pe un ton scăzut: „Plec în armată și, dacă sunteți de acord, pentru siguranța mea, aș vrea s-o las pe Mița în grija dumneavoastră, în gazdă”. Fraza nu a fost întocmai, însă noima întâlnirii aceasta era, pentru că eram surprins de o asemenea temere eu, cel care aveam încă pe retină îmbrățișarea lor din luncă.

---

Mița era o prezență senină în casa noastră. Fizic, nu era înaltă, însă avea energie și Relata scene și discuții de la serviciul ei cu o asemenea frenezie, încât îți lăsa impresia că deține cel mai relevant job de pe pământ. Eu însumi îmi doream, atunci, să fi avut meseria și colegii ei. Când nu învățam și mă prindea maică-mea, Mița îmi lua apărarea. Deseori, cumpăra prăjituri, cam o dată sau de două ori pe săptămână. Într-o după-amiază, m-a invitat la film, la cinematograf. Rula un episod din seria Piedone. Inițial, nu am vrut să merg, din cauza agorafobiei, însă m-a convins. După film, îmi făceam un plan, în sinea mea, de a viziona, săptămânal, cel puțin o producție în oraș. Din păcate, nu s-a întâmplat astfel, pentru că mă înscrisesem la fotbal și veneam obosit acasă.

Pe când stătea la noi, Mița era deja însărcinată cu prima dintre cele trei fete ale ei. Ulterior, s-a mutat la propria-i casă, nu departe de blocul nostru.

Epilog:

Mai târziu, mama a apelat la Mița, să-i facă o pereche de pantofi de piele (contra cost) și a fost refuzată…

Of, mama îmi cere să schimb finalul si să nu mai scriu despre momentul cu pantofii, moment care a consumat-o destul atunci, dar că aș putea insera faptul că, niciodată, când e la țară, Mița nu strigă la noi să ne viziteze, dacă ne vede prin curte sau dacă a aflat că am venit.