ACTUL I

[Într-un amurg, față-n față, Caesar cu un ostaș de rang superior. Din când în când, Caesar se așază la masă, ca pentru a scrie la De bello Gallico. Ostașul cunoaște o stare de neliniște.]

SCENA I

Caesar:
La marginea Imperiului, se află triburile barbare. Furia lor am recunoscut-o în felul de a doborî berbecii și capetele de pe umerii dușmanilor. Până și iepurii își pierd umbra în fugă, de frică. Înspăimântătoare sunt și vârfurile corturilor. Păsări în plutire își rănesc piepturile în parii de lemn. Sângele, deprins cu zborul, alterat de culoarea văzduhului și de fulgerarea coamelor, înghite căderea mai repede ca pieptul din care țâșnește. Precum sulițele, aproape de țintă, încetinesc spre sfat, așa, din pornirea-i grăbită, sângele se oprește pe porii cortului, ca spre pipăire și absorbire a publicului de vietăți… Și-n planuri fixasem cucerirea Daciei. Căi de lapte îi străbat munții. La umbră, păstorii își trec degetele prin plete, degete noduroase, deprinse cu apucatul oilor de burtă și de cornițe.

SCENA a II-a
[Intră un grup de ostași.]
Caesar:
Așezați-vă aici lângă mine. Hai să vorbim. V-ați primit salariul? Urma de târnăcop, precum o carte de joc, zace într-un bulgăre salin. Și n-aveți habar de ocnaș. Peste mișcările lui, zeii risipesc sare.

Un ostaș [apărând din colțul stâng al scenei, din penumbră. Vorbă misterioasă. Caesar, mai spre dreapta; în față, ostași înalți în gri, într-un fel de semicerc]:
– Caesar, am muncit în ocnă. Înainte de a ține piept barbarilor, am înfruntat imperiile de ură ce răsăreau în sufletul meu. Recunosc în pumnul de sare, felul leneș al săpăturilor mele. Forma tăieturii demască tristețea de atunci.

SCENA a III-a

[Ostașii pleacă. O torță strălumină în seară. Cort de campanie.]
Caesar [singur]:
-M-a tulburat sugestia militarului meu. N-am bănuit să aflu lângă mine o respirație sărată. Am încercat să-i ofer, spre ascultare, vorbe despre viață… N-am găsit. Să-mi arunc o privire pe biografiile celorlalți. [Se uită pe niște pergamente. Citește, murmurând ca pentru sine. Puțin visător, rostind un fragment]: În afară de zăpadă, miel rătăcind, de a cărui blăniță, aburii nașterii se agățaseră călăuzitori, reconstituind în spațiu răsuflarea vie a animalului. L-am numit pentru sacrificiu, dar altar îi vor fi propria rătăcire și frigul întunecat. [Revenind asupra biografiilor]: Iată, Lorenzo nu suportă scutul. În timpul bătăliilor, spune, își zărește, în luciul scutului, fața rănită de lacrimi. Se înfurie foarte mult, după luptă nemaiavând nici o putere, nici măcar pentru un rând către familie… Altul nu suportă coiful. Își amintește de papagalii Africii. Cu strălucitorul coif pe cap, se crede în colivie, și începe să cânte în toiul luptelor. Mare minune că n-a fost răpus.

SCENA a IV-a
[Un ostaș dă năvală în cort]:
Barbarii la răspântii!

Caesar [către soldatul său]:
Te-ai speriat rău.

Ostașul [liniștit, cumva sigur pe el]:
Nu, stăpâne. Am adus vestea cât mai repede la urechea Caesarului. Ostașii așteaptă decizii. Înghit cu noduri mâncarea. Vor să primească lupta cu limpezimea ordinelor în minte.

Caesar [calm și serios, aplecându-se asupra pergamentele desfășurate dinainte-i]:
Tactica va fi de apărare. Când fluxul dușman va izbi în scuturile primelor rânduri, voi din flancuri veți da strigăte ample de intimidare. [Parcă abia acum realizând mesajul adus mai înainte de ostaș]: înapoi, înapoi, nu afecta voința mea de învingător cu vești de acestea care, din frecvență, au devenit banale. Dovedește că ți-a folosit instrucția în școala grecească, dar și instrucția militară efectuată cu marșuri lungi și cu abuz de soartă rea, când ai buza umflată de îndurare a următoarelor gânduri: „voi fi și mâine-n picioare, prin voie zeiască?”. Dar în antrenamentele de luptă înveți să ignori pornirile de predare. Eu te prețuiesc, ostaș. Nu-ți mai pun întrebări. Iată planul, îndreaptă-l spre ochi. [Îi conferă planul]. L-ai memorat? Pornește spre comandanți și du memoria planului. Vezi să expui limpede traseele. Să n-ai vreo teamă de începutul luptei. Voi fi acolo, după obicei. Eu sunt o lupă mare și văd dublat în voi inima ce vă rostește curajul ori teama. Tot noi vom câștiga. Pentru începuturi, s-așteaptă să confundați o pasăre de curte cu penele din coif pe care să le smulgeți spre a vă mângâia pe burtă de plăcere în umbra sălciilor. Și ei, cu mâinile pe arcuri, ca pe butoane, să declanșeze săgeți în pieptul vostru cu bătăile inimii dând spre rațiune trăiri de inocență. Pentru ei, doar Caesar e catargul deșteptător de surle, de curaj în suflet. Apoi, avem în față zei cu puteri mai mărunte ce n-așteaptă decât să fie integrați în Pantheonul nostru și sigur nu vor da puteri, nici cât pot ei furniza la maxim, celor care le aduc jertfe și le ridică altare în piepturi și-n real… Plutește peste Cetate o presimțire de religie nouă. [Ostașul dă să plece. E cu spatele]. Dar așteaptă, ostaș, am rostit un fragment din Eneida. Umbra lecturii a revenit în vorbele mele. Poate vei pleca mai posomorât. Așteaptă să rostesc un pasaj mai luminos din Georgice.

Ostașul:
-Dar nu m-am împovărat de tristețe sau umbră. Am treizeci și de ani. Aștept o bătălie serioasă. Mă bucur că sunt aproape de Caesar prin destin. Iartă-mi topica. Nu vreau s-ajung la serafica-ți poziție. Sunt cavaler, și-atât. În mine aud doar ritmurile în care aleargă armăsarii. Altfel, e pace-n mine. Îi mulțumesc fatumului că m-a apropiat de strălucirea unui mare general.

Caesar [ieșind]:
-Ostaș, să ai pe cal o inimă ușoară! O măsură prea mare de curaj va da peste cap un corp barbar de oaste.

Ostașul:
[Stupoare pentru ostașul rămas singur, într-un unghi]:
-Un plan de apărare cu șanțuri în jurul taberei… A visat Caesar?

SCENA A V-a

O femeie disperată, din partea celor pe care Caesar i-a condamnat la moarte.

-I-ai spus? (Către ostașul rămas pe gânduri, de la discuția cu Caesar).

Ostașul:

– Nu am avut ocazia… Când sunt în preajma lui, îmi pierd o parte din gânduri și nu pot face altceva decât să-i confirm părerile. Acesta este Caesar!

Femeia:

-Dar nu vreau să rămân fără niciun sprijin…

Ostașul:

-Tu știi pe cine aperi?

Femeia:

-Pe binefăcătorul meu, care mi-a aruncat o pungă de bani, când nu aveam ce mânca și alergam, în disperare, pe ulițele sătucului.

Ostașul:

-Este un pirat…

Femeia:

-Pirat? Vai! Dar unde scrie?

Ostașul:

-Pe fața lui scrie! Ha! Ha! Ha!

Femeia:

-Ce hibă are în ochii lui Caesar?

Ostașul:

-L-a răpit, acum mulți ani. Și el, Caesar, i-a promis că îl va crucifica, după ce își va răscumpăra libertatea.

Femeia:

-Și își ține făgăduința?

Ostașul:

-O! Cu vârf și îndesat!

(Femeia se aruncă la picioarele ostașului:)

-Apoi, cum îl pot apăra?

Ostașul:

-Cu inima! Te rogi pentru el, că o fi fost sau nu om bun, dar pentru tine, a fost providențial. Asta să spui zeilor care îi vor prelua sufletul și i-l vor duce în împărăția lui Hades. Ridică-te! Nu eu sunt cel pe care trebuie să-l implori.

Femeia (după ce se ridică):

-Mă duc și eu în această împărăție, o fi mai bine.

Ostașul:

-Femeie! îi strigă soldatul, apucând-o de umeri: Nu știi ce spui! Hades stăpânește tărâmul celor morți! Dar rugăciunile tale îl vor îndupleca să-i găsească un loc mai puțin arzător…

Femeia:

-Nu mă voi lăsa! Voi implora pe zei, pe aceia ai mei, care sunt mai îngăduitori decât ai voștri, să-i oprească sufletul în trup și să nu-mi ia sprijinul, chiar dacă vine din partea unui pirat. Și ce este un pirat? Ia de la cei bogați și oferă celor săraci!

Ostașul:

-Parțial… greșeala lor, în special celui despre care îmi ceri să intervin, este că l-au răpit pe Caesar.

Femeia:

-Cine este Caesar, în afară de comandant al tău?

Ostașul:

-Este cel care ne duce pe noi doi în viitor și nu numai pe noi, inclusiv vremea noastră, pe care o trăim.

Femeia:

-Iar pe piratul meu îl lasă aici, în acest an? Cu ce ne deplasează?

Ostașul:

-Cu stiloul! (îi spune și pleacă).

Femeia (Aparte):

-A! Bine că mi-a spus. Ce mașinărie grozavă la îndemâna lui Caesar! Cum o fi? O voi defecta! (Ultimele vorbe, rostite mai tare, sunt auzite de Caesar, care revine la masa de lucru).

SCENA A VI-a

Caesar:

-O, femeie, iar dau de tine?

-Dar de cine?

– Ce vânt te aduce?

– De-aș fi corabie, întrebarea ar fi potrivită, dar sunt o biată femeie care ajung în fața ta, împinsă de un imbold interior, nicidecum de altceva.

– Mi-am adus aminte (recunoaște Caesar). Ai formulat petiții pentru unul dintre condamnați. Ai vrea să-l iert, dar vorba nu mi-o întorc.

Femeia (ca pentru sine)

– Parcă ți-ai întoarce-o din drum: să-ți fi plecat vorba de acasă, iar tu să fi rămas în poartă, privind-o cum se depărtează.

– Cuvântul, femeie, care-i mai presus de tot! Dar este posibil ca, pentru o pungă numai, să faci atâtea sacrificii?

-Pentru sufletul lui mă zbat…

(Văzând că nu are sorți de izbândă, femeia caută în jur instrumentul miraculos, pana de scris, cu ajutorul căruia Caesar îmbarcă evenimentele și oamenii, trimițându-i în timpul viitor – așa a înțeles ea. În starea în care este, femeia e dispusă a crede tot și mai mult decât i se spune).

În timp ce își înmoaie pana în cerneală, Caesar rostește tare ceea ce începe să scrie:

„Pe puntea vasului, în timp ce se distrau pe seama mea, le-am promis că îi voi crucifica”…

(Femeia trage cu urechea).

Fiindcă mai are nevoie de cerneală, Caesar se îndreaptă spre colțul din cort, timp în care femeia profită de moment și rupe pana).

Pe fundalul scenei, se pot proiecta imagini: ceea ce Prozatorul Caesar trebuia să consemneze, dispare din concretețea paginii, iar ceea ce el va scrie, de acum înainte, luând altă pană, va fi diferit. Astfel, posibilitatea de a ne fi parvenit nouă secvențele pe care le-ar fi transcris, cu alte gânduri, cele anterioare gestului femeii, se duc într-o istorie a nimicului, a ceea ce putea fi, dar nu mai este. O posibilitate dispărută în imposibilitatea ei.

(Pe fundal): Pe puntea unei corăbii, Caesar mai tânăr stă înlănțuit. Și vorbește cu pirații care l-au capturat.

Caesar:

-Vă voi crucifica, după ce mă veți elibera.

-Ha! Ha! Ha! (Pirații râd).

Unul dintre ei:

-Cerem pe tine 25 de talanți.

Caesar:

-Vă sfătuiesc să pretindeți dublu! Să vă bucurați, cât mai aveți timp, pentru că, pe urmă, veți zace pe cruci… Nu aveți nicio idee, nu știți pe cine ați răpit, dar veți plăti!

(Pirații râd cu zgomot).

Aceste imagini dispar în ceea ce Caesar va scrie, anume condamnarea la crucificare, a piratului. Nu consideră că femeia a rupt pana de scris. Are mai multe, în diverse pocale.

ACTUL al II-lea

SCENA I

(Piratul, cel care a ajutat-o pe femeie cu o sumă de bani, este crucificat).

-Oasele mele!

Femeia se năpustește spre el, pentru a-l ajuta, însă ostașii romani o împiedică, ținându-i calea. Strigă:

-Spre deosebire de alții, eu văd în tine salvarea mea. Spune-mi ce pot face pentru tine!

-Apropie-te cât îți este îngăduit!

(Femeia se apropie câțiva pași).

-Mi-a mai rămas ceva din comoară. (Șușotind, pare a-i spune locul).

Și mai datorată decât se credea, femeia intervine:

-Trec eu în locul lui!

Comandantul plutonului roman:

-Nu ai nicio vină. Fiecare plătește pentru ce face!

-Uite! (Spune și smulge din teaca unui ostaș sabia). Pedepsiți-mă! Am furat în văzul tuturor.

-Dar am recuperat! Spune ostașul, luându-i arma din mână.

Femeia se urcă pe crucea ridicată pentru alt condamnat:

-Iau locul condamnatului și vreau soarta lui! Unul dintre zeii mei consideră empatia drept cea mai bună cale de ajuns la paradis. Mă încumet să primesc pedeapsa în locul celui condamnat.

Ostașii o privesc nedumeriți, ba înclină să o creadă nebună și îi ard un bici pe spate, pentru a o face să înțeleagă suferința la modul concret, nu presupus.

-Ce bine! Lovitura mă apropie de extaz! Sunt cu un pas mai aproape de lumina cerului.

-Dă-te jos, femeie, se aude glasul lui Caesar, venit să vadă pregătirile pentru execuție. Au venit copiii tăi după tine, în tabără.

-Degeaba! că nu mai am ce să le dau de mâncat. Vi-i las vouă în grijă.

Stând pe cruce, femeia imploră să i se bată piroanele în palme, dar este ignorată de către ostașii desemnați cu aranjamentul execuției.

Un ostaș i se adresează, mai mult în glumă:

-Înfipt în palmă, pironul îți va afecta destinul, fiindcă va intra în liniile care-l desemnează. Cum stai acum, poate vine din văzduh instrumentul ascuțit, similar pironului, și-ți intre în cap – acesta ar fi efectul posibil: de aci înainte, nu va mai conta atașamentul tău față de pirat. Înțelept ar fi să cobori de pe cruce – nu este pentru tine pregătită – și să-ți vezi de viață.

-O, mi se pare că ai dreptate. Copiii mei! strigă femeia, cu oarece disperare. Mă voi duce la ei. Punga primită a fost un noroc pasager în viața mea și așa va rămâne. Pentru ce să mă sacrific? Pentru destinul altcuiva? Este suficient că am soarta mea! Dar, ia să mai zăbovesc, să văd (zice ca pentru sine) dacă ostașul are sau nu dreptate. Hai să experimentez! Ostaș! apropie-te din colțul tău și bate-mi un piron uite aici, în palmă! i se adresează, urmărind atentă liniile care configurează destinul în palma stângă.

SCENA a II-a

Ferindu-se de ceilalți camarazi, ostașul îi bate un piron în palmă. Ignorând durerea, femeia se uită pe cer: dintr-un nor dens, coboară Fortuna, zeița destinului:

-Cine mă deranjează din eternitatea mea? O, tocmai tu, femeie, care ești tiza mea?

Femeia (Plină de uimire):

-Fortuna! Am vrut să văd dacă exiști!

-Hm! Aceasta-i întrebare? Tu, care te numești Fortuna, exiști?

-În carne și oase!

-Așa și eu! Dar eu nu am oase, ci sunt un concept, compusă din cuvintele care au creat lumea. Sunt logosul pur, dar în stratul social, nu cosmic. Dacă spun ceva la nașterea unui om, așa i se va desfășura viața: după hărăzire! Și tu ai schimbat ceva, tiza mea! Am venit să reînnod viața ta, cu faptul dinainte de a ți se fi bătut pironul în soarta din palmă. Să vedem! (continuă zeița Fortuna, urmărind, cu degetul, rândul din catastif): Ai probat schimbarea sorții, în mod voit. În registru, figurează o mică pedeapsă: te întorci de unde ai venit, fără banii din punga oferită – văd bine? (se întreabă, cu strigăt zeița) – de către un… bandit! Norocul tău, femeie, este că te-ai jucat mai mult decât ți-ai fi dorit cu adevărat o schimbare de macaz în propria-ți viață.

Femeia Fortuna:

-Ia uită-te, scumpa mea zeiță: am avut vreun trai prea bun și nu trebuia să-l disloc din realitate? Am avut vreun sprijin consistent, vreodată, din partea altcuiva, decât a piratului osândit de Caesar și eu nu am aflat?

Zeița Fortuna:

-Da! confirmă zeița, da! și l-ai ignorat…

Femeia stă pe gânduri, pentru a-și da seama de sprijinul pe care l-ar fi primit, cândva…

-La o răscruce, pe când eram copilă, un flăcău m-a implorat ceva, dar nu am înțeles, fiindcă vorbea în altă limbă.

-Acela era un punct, de la care soarta ar fi urmat alt curs.

-Nu am înțeles ce spunea. M-am temut și m-am ascuns de flăcăul acela.

-Uneori, vorbele care ne sună în urechi devin mai valoroase decât partea materială.

-Nu am înțeles ce spunea!

-Nu este o scuză și nu pot interveni, în acest moment, cu vreo schimbare în viața ta. Nu am decât să te redresez pe linia sorții, întreruptă de vârful ascuțit al pironului. Cuta destinului ți-a intrat în carne, cu tot ce avea să-ți aducă în viață, iertarea față de piratul care zace pe cruce, drept recompensă pentru dramatismul insinuării tale în tabăra romană. Și acea iertare a căzut din linia destinului și s-a pierdut în propria-ți carne, în propriul trup. Pentru a o recupera și transforma în realitate, tu trebuie să pieri, dar m-ar abate schimbarea bruscă pe mine, zeița din Olimp, de la rostul de a da un drum în viață oamenilor și de a-l veghea. Aș fi schimbată din funcție de către Zeus (râde). Gestul tău, de a pretinde să iei locul pe cruce piratului condamnat, mi-a scăpat de sub control: era ora la care beam nectar în compania lui Marte, cel răzbunător.

(Zeița Fortuna, în continuare):

-Mirajul bogăției, de la punga de galbeni care ți s-a oferit de către pirat, ți s-a dus în sânge, precum otrava… Fericită nu vei mai fi cu nimic din sărăcia ta.

-O cale de mijloc nu putem găsi, zeița mea?

SCENA a III-a

(Se aude un cor):

-Aurea mediocritas! (Calea de mijloc este de aur).

Zeița Fortuna calculează:

-Iau de aici și pun dincolo… Nu e bine, fiindcă îmi dă pe plus.

Femeia:

-Hm! Tiranică zeiță! (Afirmă, pentru sine, femeia, care a auzit calculul zeiței). Oprește-te și lasă-mi soarta în calculul acesta, pentru mine, bun. Nu mai umbla! Îmi va fi mai bine și mie. La altarul tău, în fiecare zi, cu ofrande mă vei vedea.

-Nu pot! spune zeița, care, fără nicio semnalare, își ia zborul înapoi, în cer.

Nedumerită cu felul destinului care i-a fost lăsat, femeia se uită înspre piratul în agonie, al cărui suflet, ca un abur, se ridică și începe a străbate spațiile.

Fără a-și da seama, femeia însăși este cuprinsă de elanul sufletului acelui pirat și pornește, fără voința ei, în explorarea spațiilor superioare, de la pământ la cer, pe care sufletul piratului pare a le străbate, sub aparența fizică a omului care piratul a fost.

SCENA a IV-a

(Din partea stângă / dreaptă a scenei, apare luntrea lui Caron; destul de obosit, dar fără putința de a-și abandona jobul, Caron declară:

-Am cu mine două suflete! Primisem misiune numai pentru unul. Să mai verific încă o dată: Bărbat, patruzeci de ani, condamnat etc. Dar, uite, lângă el, se regăsește alt suflet, de femeie disperată și derutată, căreia i se adresează cu o voce puternică:

– Nu e capăt de drum pentru tine, astăzi! Cum ai aterizat aici, pe luntrea mea? Uite: viața pământească mai pâlpâie în tine! Du-te de aici, înapoi, în sătucul tău!

(Destinul i se schimbase femeii, dar nici zeii nu apucaseră a lua la cunoștință).

Femeia Fortuna:

-Câte trebuie să știi și tu, bătrâne! Ai memorie pentru fiecare om în parte sau cum de afli despre toate, când toată ziua miști lopețile acestea?

-Le mai las, câteodată, să-mi scape: mai încetinesc luntrea spre tărâmul lui Hades: sper să se mai întoarcă în trupul părăsit câteva suflete nevegheate și să-mi mai faciliteze munca.

-Au sufletele greutate? Eu mă simt ca o părere a mea despre mine și unde vreau, acolo ajung: atât sunt de ușoară!

-Aceasta este iluzia de început, dar, acum, ajunsă la mine în luntre, nu mai ai cale de întoarcere. Poftim de încearcă! Dar poate mai ai încă o șansă: dă-mi banul pe oficiul de a te fi trecut Styxul!

-Nu dețin! I-am lăsat pe toți banii fiului meu cel mare.

-Hei, vezi, aceasta este șansa ta: lipsa de bani, a unei simple monede. Lipsă care te întoarce între cei vii, pe când moneda – de mi-ai fi plătit – înspre lumea morților, a lui Hades, te-ar fi pornit și fără întoarcere.

-Pe el îl iei cu tine și îl duci? Întreabă femeia, arătând înspre pirat.

-Nu are scăpare. El are câteva monede și-l plimb mai mult, pe Styx. De hoț ce este, și-a pitit în gură mai multe monede. Acum, mi le deșartă în buzunar! Pe el caracterul de hoț îl pierde.

-Din luntre, Caron, până acum cineva s-a aruncat?

-În general, sufletele sunt cuminți și fără inițiativă, doar câteva s-au aventurat în valul Styxului învolburat. Când se întâmplă să cadă, mai mult din învălmășeală – sunt bătălii, de la care vin suflete însutite pe luntrea-mi de lemn străvechi și descântat -, apele Styxului le îmbibă ca pe țesătura de lână și le îngreunează: atunci, sufletele deprind un dor de moarte cumplit și se țin de luntre cu brațele. Aceasta este valabil, când sufletele se răstoarnă din luntre, înspre partea în care Styxul este mai aproape de lumea lui Hades: până sufletele se hotărăsc a se răzvrăti, luntrea se apropie de tărâmul celor drepți. Acum, suntem mai aproape de malul vieții; de nădăjduiești, poți rămâne între vii, ca frumoasa din povești. Ha! Ha! Ha!

Femeia Fortuna:

-Am mai auzit expresia: „în lumea celor drepți”. De ce i se spune astfel?

Caron:

-Fiindcă nu mai pot păcătui, acolo unde ajung: sufletele stau captive și înghesuite, ca într-o oală, sub puterea lui Hades, zeul desemnat să le vegheze.

Femeia Fortuna:

-Până când Hades le păzește?

Caron:

-Până când îi spune Zeus! Ha! Ha! Ha!

SCENA a V-a

(Se aude un glas):

-Cine îmi tulbură apele?

Cel care-l întruchipa pe Caron se grăbește să plece, de la fața locului.

(Din partea cealaltă a scenei, se arată vârful unei corăbii):

Nedumerită, femeia încremenește:

-Eu sunt un biet suflet pierdut, pentru cauza cunoașterii…

-Iar eu Caron sunt!

-L-am întâlnit pe cel care-și spunea Caron: acum, doar ce a trecut, peste valuri, cu sufletul unui biet osândit la moarte de către Caesar!

Caron 2:

-Este un șarlatan… Nu există decât un singur luntraș aici și acela eu sunt!

(Plină de mânie, pentru că a fost înșelată, femeia se revoltă):

-Vai de mine! Sunt o biată femeie… Cum a putut să mă mintă? Acum, ajung a înțelege pornirea oamenilor cinstiți împotriva acelora care intimidează și înșală.

-Un ban în plus voia să-ți ia… Atât!

-Dar banul mi-ar fi fost mai greu decât spiritul care sunt! Cum îl puteam lua asupra mea? M-ar fi omorât pentru a doua oară. Pentru el, nu? I s-ar fi dărâmat structura-i de duh!

-De duh necurat! Ha! Ha! O, Zeus, iartă-mi cutezanța de a fi pronunțat numele dușmanului tău încornorat! (Se uită în jur, cu atenție).

-Cum s-a strecurat el în lumea subterană?

-A plătit un zeu în decădere, care i-a indicat poarta spre spațiul acesta de tranzit: i-a oferit zeului tocmai moneda pe care trebuia să mi-o plătească mie, ca să-l petrec la judecată: Va pribegi pe râul Styx, vreme de-un veac!

-Oh! oftează femeia: suferința de a fi fost manipulată o ajută a redeveni ce a fost de curând, o pământeană curată; își uitase propria identitate.

-Nu ești tu cea care trebuie, astăzi, să treacă în împărăția lui Hades. Întoarce-te acasă!

-Dar sufletul acela este al omului care m-a ajutat, cândva…

-Este în luntre cu alt pirat, din suita lui. Vor pribegi pe aici, împreună… Imaginează-ți: să vadă aceleași ape, atâta amar de vreme! Câtă plictiseală vor trăi – să nu poată ei pune piciorul pe niciun tărâm! Piratul (pentru care mă implori să-l las între vii) este ca țintuit, nu pe crucea, de pe care moartea l-a luat, ci pe apele de pe care a jefuit și înspăimântat o viață întreagă, până i s-a înfundat.

-Înfundat nu este și acest spațiu acvatic, este vreun rost undeva, pentru a-l destupa?

Caron 2:

-Consideri Styxul un butoi, căruia Hades să-i dea cep?

-Așa-mi pare…

-Styxul face parte din ordinea cosmică: este vast. Curge la vale, în neștire. Hades nu-l stăpânește, fiindcă nu i s-a prescris și atributul aceasta.

-Încă te poți întoarce printre cei vii. Dintre muritori, poetul Vergilius se deplasează – i s-a permis – peste cele trei domenii, clădite dincolo de abis: Purgatoriul, Paradisul și Infernul. Vezi umbra aceea? Este a lui! Te las: în curând, cu viteza luminii, vei fi dusă înapoi, în viața ta de zi cu zi. Am treabă: un evantai de suflete mă așteaptă să le întorn în lumea de apoi. Au rătăcit cărarea.

Caron se îndepărtează, până dispare complet din orizont.

Rămasă singură, femeia strigă mai mult din disperare:

SCENA a VI-a

-Hei! Hei! (strigă femeia în urma primei luntri, care se apropie, în locul celei depărtate).

-Cine mă strigă în noapte? (se aude glasul lui Caron 1).

-Muma ta! Mumica! (se preface femeia, pe un ton șăgalnic și înțelegând cine i-a răspuns, anume piratul șarlatan, s-a gândit să i-o plătească). Ia te face încoace: am ceva să-ți spun!

-Muma mea! se aude glasul hoțului din luntrea îndepărtată, Ți-a sunat ceasul? Sau cum ai aterizat aici?

-Hei, printr-o minune de-a sorții.

-Dar, tu, Matrix, fiul meu?

(Fără să vrea, femeia pronunță numele real al piratului care s-a dat drept Caron).

Caron 1 (Aparte):

-Ea e! Îmi știe numele! (Se grăbește să o întâlnească).

Cei doi, față în față.

Caron 1 (grimasă de surprindere):

-Ce te-ai schimbat, mamă!

Femeia:

-Eu, mama ta! Cum te-ai gândit să mă înșeli, aici, la un pas de lumea celor drepți?

Caron 1:

-Am crezut că merge. Și a gândi nu mai pot, la fel de eficient, ca în lumea reală. Chiar nu mai gândesc deloc. Doar atributele caracterului anterior, etalat pe pământ, ele se manifestă.

Femeia:

-Din acesta îmi ești? Un pui de lele? Ia stai să te scarmăn! (se îndreaptă spre el).

-Au! Au! (strigă). Părul meu!

-Părul tău? Este părerea părului tău! Na, că am rămas în mână cu banda de la ochiul tău chior!

Caron 1:

-Te văd mai bine! (Exclamă).

Femeia:

-Așa… Mă vezi? Ce ban să-ți dau eu? Pentru care muncă?

Caron 1:

-Muncă? Este cumva un giuvaier? Nu am auzit de acest cuvânt până astăzi…

Femeia:

-Nu ai auzit, pentru că munca ți-a fost străină.

Caron 1:

-Oh! Săracul de mine?

Femeia:

-De ce sărac? Eu sunt, dar bogată, totodată: am doi copii, ca niște bijuterii.

Caron 1:

-Bijuterii? (Ochii îi sclipesc în cap. Nu reacționează prompt decât la valorile lui). Dă-mi-le mie! (Imploră – nu are în față decât strălucirea comorilor).

Femeia:

-Poftim! (Îi dă două palme). Între timp, se lasă ceața. Figura lui Caron 1 se estompează).

Din toată această zbatere, femeia se alege cu o bărcuță de lemn în mână și cu o păpușă reprezentându-l pe Caron 1.

Femeia, pălmuind în continuare păpușa:

-Ia bijuterii! Ia din plin!

(Femeia își continuă monologul, pălmuind păpușa reprezentându-l pe Caron 1.)

Femeia (cu amărăciune):

-Așa e! Visezi doar la bogăție, la strălucirea comorilor! Nu vezi că adevărata comoară stă în sufletul tău, în lucrurile pe care le-ai pierdut de-a lungul drumului? Ești orbit de dorința de a avea, uitând de esența vieții tale!

(Pe măsură ce vorbește, femeia își recâștigă stăpânirea de sine și începe să privească bărcuța de lemn și păpușa cu mai multă înțelegere.)

Femeia (cu tandrețe, privind bărcuța):

-Această bărcuță… simbol al călătoriilor și aventurilor, dar și al singurătății și pierderilor… (își amintește cu tristețe de trecutul ei).

(Cu un gest blând, femeia așază bărcuța pe scenă și începe să o picteze, adăugând culori vibrante și detalii care amintesc de călătoriile și trăirile ei.)

Femeia (încet, reflectând):

-Viața nu e doar despre bogății materiale sau despre pierderi… Este despre călătorie, despre experiențe și lecții învățate pe parcursul drumului. (Privind păpușa reprezentându-l pe Caron 1, începe să o modeleze, să îi aducă amănunte care reflectă schimbarea și evoluția acestuia.)

(Femeia continuă să lucreze la păpușă, încercând să o facă să semene cu fiul ei Caron 1, adăugând trăsături care amintesc de amintirile sale cu el.)

Femeia (cu o voce plină de emoție):

-Caron, fiul meu… În ciuda greutăților și a alegerilor greșite, rămâi mereu un copil al meu. (Ochii îi sunt în lacrimi, dar zâmbetul apare ușor pe chip.)

(În timp ce lucrează la păpușă, femeia pare să se conecteze la amintirile ei cu fiul ei și începe să se calmeze, acceptând trecutul și găsind o formă de iertare și înțelegere pentru Caron 1.)

(Femeia finalizează munca la păpușă și bărcuță, apoi se uită în jur, luând o pauză înainte de a se adresa publicului.)

Femeia (cu încredere și înțelepciune):

-Viața ne poartă pe toți prin furtuni și văi adânci. Dar în fiecare călătorie se ascunde o învățătură și o șansă de a ne descoperi adevărata esență. (Își ia o adâncă inspirație și zâmbind, adaugă:) Nu e niciodată prea târziu să ne regăsim calea și să aducem frumusețea din trecut în prezent.

(Femeia face un gest de final, indicând spre păpușă și bărcuță, semnificând că aceste simboluri reprezintă evoluția și regăsirea ei.)

(Perdeaua se coboară lent în timp ce femeia privește cu o nouă înțelegere spre păpușă și bărcuță, sugerând că a găsit pace și înțelegere în propriul ei călător al vieții.)

Ostașii sunt uluiți. O cred nebună.

Cezar a plecat în 75 î.Hr. pentru studii de filosofie și oratorie în Rodos, unde l-a avut dascăl pe celebrul Apollonius Molo.

În drumul spre insulă, Cezar a fost răpit în Marea Mediterană de pirați cilicieni. Când aceștia au cerut o răscumpărare de douăzeci de talanți, Cezar le-a râs în nas, spunând că nu au habar pe cine au capturat. Cezar le-a ordonat să ceară cincizeci. Aceștia au acceptat și Cezar și-a trimis discipolii în diverse orașe pentru a strânge banii de răscumpărare. În total, a fost reținut treizeci și șase de zile, timp în care i-a amenințat deseori, pe un ton ironic, că îi va crucifica. Ținându-se de cuvânt, imediat după ce a fost răscumpărat și pus în libertate, Cezar a organizat o forță navală care a reușit să prindă pirații și să cucerească fortăreața din insula acestora. Cezar a dispus omorârea piraților prin răstignire, ca avertisment dat tuturor piraților. Dar, întrucât pirații îl trataseră bine pe durata răpirii, Cezar a ordonat ca, înainte de crucificare, acestora să le fie fracturate picioarele, pentru a le reduce suferința în timpul supliciului.

După întoarcerea la Roma în anul 73 î.Hr.

(Va urma)

Ionuț Adrian Pătularu, profesor doctor în domeniul, cu experiență în cercetare, a elaborat o lucrare de amploare, Monografia Școlii Traian din Craiova… între tradiție și modernitate. Anterior, el a publicat monografia Colegiului Național „Ștefan Velovan”.

Un atu al acestor monografii este rigurozitatea, precum și capacitatea de a identifica personalitățile care au trecut prin aceste instituții de învățământ.

Rigurozitate:

Monografia este proiectată în trei capitole, însoțite de o Introducere și de Concluzii. De asemenea, Bibliografia relevă traseul urmat de autor, în cercetare: de la frecventarea Arhivelor Naționale, la intervievarea unor personalități actuale, care s-au format în Școala Traian.

Cu dublă pregătire (sociologică și religioasă), Ionuț Adrian Pătularu este interesat (în toate capitolele, rezervă mereu câte o secțiune), de starea socială, economică și culturală a elevilor, fapt care permite cititorilor să-și formeze o părere asupra ambientului, în diacronie, al Școlii (astăzi) „Traian”. Un capitol aparte îl constituie relația Bisericii ortodoxe cu elevii, subiect căruia îi dedică peste douăzeci de pagini. Astfel, investigarea merge până în anul 1879, când Școala activa sub conducerea preotului Zamfirescu, pe strada Trăistarilor.

De asemenea, momentele importante din evoluția școlii sunt puse în lumină, cu acea vocație care apropie lucrul științific de literatura în sine, accesibilă cât mai multor cititori. De aceea, monografia este atractivă și se adresează unui public larg. De exemplu, paginile despre istoria Craiovei (de la 1879 până în prezent) se citesc pe nerăsuflate, datorită referirii la unele personaje istorice, ale căror fapte au influențat orașul.

Recomand lucrarea , scrisă de Ionuț Adrian Pătularu, un intelectual aparte el însuși al urbei, care, oriunde a avut ocazia să profeseze ori să administreze (fost director al Colegiului Național „Ștefan Velovan” și al Seminarului Teologic), și-a pus amprenta culturală.

Galia fiind liniștită, Caesar, îndată ce orânduise, a plecat în Italia, pentru a judeca principiile. Acolo, a aflat despre uciderea lui Clodius, despre hotărârea Senatului luată mai decis, ca toți tinerii Italiei să depună jurământ în comun; a hotărât să se facă recrutare în toată provincia. Aceste fapte au fost transmise foarte iute. Galii înșiși, fiind de față, plăsmuiesc diverse lucruri prin zvonuri care reclamă ca el, marele Caesar, să fie reținut în Urbe și să nu poată veni la armată, din cauza tuturor disensiunilor. Fiind ațâțați de această ocazie, cei care deja regretau anterior că sunt supuși puterii poporului roman, au început să ia decizii în mod mai liber și mai îndrăzneț, în privința războiului: au fixat întruniri între ei în păduri și în locuri retrase. Principii Galiei se plângeau de moartea lui Acconus, arătând că această nenorocire poate să ajungă la ei.

Fiind fixate între ei întrunirile în păduri și în locuri retrase, fruntașii galilor se tânguie de moartea lui Acconus și arată că întâmplarea aceasta se poate răsfrânge asupra lor. Ei remarcă șansa comună a Galiei, cer stăruitor tuturor politicienilor, cu promisiuni și avantaje, ca să facă începutul războiului și să ducă țara (Galia) de la primejduirea vieții la libertate. Mai înainte de orice, ei spun că trebuie să primeze rațiunea și nu divulgarea adunărilor lor clandestine, De asemenea, ei pretind ca ducele (conducătorul) Caesar să fie împiedicat să ajungă la armată sau să fie ucis. Acest fapt, împiedicarea lui Caesar de a ajunge la armată, ar fi ușor, pentru că nici legiunile nu ar îndrăzni, fiind absent imperatorul, să plece din tabăra de iarnă, nici imperatorul fără sprijin nu ar putea să ajungă la legiuni. În sfârșit, ei trebuie să accepte să se întreacă pe linia frontului și chiar să fie uciși, nu atât pentru a recupera gloria veche a luptelor și libertatea, cât mai ales să recupereze ceea ce a fost de la strămoșii lor.

Aceste lucruri fiind agitate, Carnuții declară că ei nu refuză niciun pericol pentru cauza comunității, iar, dintre toți, fruntașii promit că vor face război și, pentru că, în prezent, nu ar putea să se îngrijească de garanții între ei, nici ca faptul să nu fie răspândit, îndată ei cer ca deciziile să fie consfințite printr-un jurământ (pentru a nu fi părăsiți de către ceilalți, fiind început războiul) și ca steagurile de trupe să fie adunate. După aceasta, conform obiceiului lor, țin o ceremonie amplă (un ritual grav).

Când ziua a venit, Carnuții, cu conducătorii Gutruado și C., oamenii pierzându-și încrederea, semnalul fiind dat, au alergat cu toții la Cenabu și cetățenii Romani, care, făcând afaceri, se menținuseră acolo pentru cauză, între ei – C. F. Cit, un cavaler onest roman, care mersese înainte cu lucrul grânelor, au distrus (nimicit) bunurile lor.

În mod rapid, această veste a fost transmisă înspre toate cetățile Galiei, căci, la răsăritul soarelui, în teritoriile arvenilor, s-a aflat despre faptele vitejești de la Cenabu, (s-a aflat) înainte ca primul schimb să fie efectuat, când informația cea mai importantă întrerupe faptele și oamenii își dădeau de veste prin strigăt prin ogoare și prin regiuni: pe acesta din urmă, alții l-au auzit și au transmis rudelor, că atunci cade vestea, că se întâmplă.

Helveții,

împinși de lipsa tuturor lucrurilor,

au trimis soli la el,

în legătură cu predarea.

După ce l-au întâlnit pe drum

și s-au aruncat la picioarele lui Caesar,

după ce, vorbindu-i rugător, i-au cerut pace plângând

și după ce el, Caesar, a poruncit ca ei să aștepte

sosirea lui în acel loc, în care se aflau atunci,

s-au supus.

Definiție

Textul nonliterar reprezintă produsul observării realității și al convertirii acesteia în informații. Așadar, scopul principal al oricărui text nonliterar va fi cel informativ.

Prin memorialistică se înţelege totalitatea lucrărilor care includ memorii, amintiri, jurnale, note de călătorie, confesiuni.

Memorialistica se situează la graniţa dintre ficţiune şi nonficţiune.

Trăsături generale:

• Referentul este real.
• Are funcţie informativă şi estetică.
• Înregistrează o experienţă personală.
• Se foloseşte ca procedeu rememorarea (întâmplări, persoane, gânduri, sentimente, emoţii etc.).
• Sunt relatate fapte de viaţă.
• Uneori, autorul recreează realitatea trăită şi atunci textul se apropie de ficţiune prin folosirea modurilor de expunere.
• Limbajul poate fi conotativ. (Acest lucru depinde de formaţia persoanei care scrie.)

Din punct de vedere formal, textul memorialistic poate avea o structură aparte: paragrafe lungi, consemnarea locului şi a datei la care s-a petrecut un eveniment şi descrierea lui succintă, textul poate fi însoţit de fotografii, desene, schiţe, flori presate etc.

Specii:

Jurnalul – trăsături:

• notaţii zilnice;
• folosirea timpului prezent;
• trăiri autentice;
• caracter intim, subiectiv.

Amintiri – trăsături:

• rememorări ale unor evenimente întâmplate demult;
• caracter intim, subiectiv;
• stări de nostalgie.

Notele de călătorie – trăsături:

• consemnarea unor impresii zilnice din timpul unei călătorii;
• informaţii diverse, din diferite domenii, îmbinate cu descrierea unor emoţii;
• identificarea unor trăiri, a unor observaţii cu privire la timp, societate, civilizaţie.

Confesiunea – trăsături:

• Prezintă gânduri, idei, sentimente, experienţe personale din viaţa unei personalităţi.
• Prin intermediul confesiunilor se poate reconstitui atmosfera în care scriitorul şi-a format personalitatea, aspecte legate de biografie, prieteni, modul de a gândi, lecturile care l-au influenţat etc.

Trăsăturile textelor nonliterare

• au caracter nonficțional, bazându-se astfel numai pe aspecte ce aparțin realității cotidiene;
• scopul lor este reprezentat atât de informarea cititorului, cât și de transmiterea și inducerea unor credințe sau convingeri;
• nu sunt expresive, deși unele specii (de exemplu, reclamele) cuprind jocuri de cuvinte și figuri de stil pentru a atrage atenția receptorului;
• prezintă o formă corectă, îngrijită a limbii;

Tipuri de texte nonliterare

1. Textul memorialistic  

Textul memorialistic constituie consemnarea retrospectivă a unor întâmplări la care autorul a luat parte. Acest tip de text se prezintă sub forma unei sinteze între istorie și confesiune, fiind formulat la persoana întâi, marcă a subiectivității. Adeseori, textele memorialistice au și valoare artistică.

Trăsăturile textului memorialistic

– Înregistrează o experiență autentică, întâmplările fiind relatate și trăite anterior de către autorul însuși

– În cazul cronicii memorialistice, se întâlnesc și relatări ale experienței altor oameni, nu doar cea a autorului

– Alături de jurnal, biografie și autobiografie, el reprezintă o scriere personală

– Instanțele comunicării (personajul, autorul și naratorul) se regăsesc în aceeași persoană

– Identitatea celor trei instanțe ale comunicării generează funcția referențială a textului memorialistic  

Exemplu: „Voiam să trec printre semeni neluat în seamă. Să fiu crezut un adolescent urât și plicticos, și, cu toate acestea să am cugetul și sufletul desprinse din stâncă.

În versiunea din 1925, Țiganiada, singura epopee completă din literatura română, este modernă, în sensul că se poate citi lejer, astăzi; de aceea, mi se par exagerate pretențiile unor cercetători de a o reedita într-o formă actualizată (nu se regăsește nimic perimat în pagini și orice intervenție, fie numai de ordin lexical, ar afecta stadiul originalității). Scrisă de Ioan Budai-Deleanu, cel mai de seamă reprezentant al Școlii Ardelene, Țiganiada, subintitulată „Poemation eroi comico-satiric alcătuit în douăsprezece cântece”, surprinde prin câteva aspecte, detectabile imediat: umorul viu, determinat de context, graiul asumat al etniei despre care se relatează (frecvența sunetului „h”), precum și epicul dublu (care urmărește acțiunea fantastică produsă de entități supranaturale, precum sfinții versus dracii, și de Parpangel, eroul îndurerat, căruia i-a fost răpită logodnica, frumoasa Romica).

            Aspectul hiperbolic vizează stările interioare ale masei: „Grija țiganilor cea mai mare / Acum răzăma toată-în bucate”. Cu sensul general de hrană, vocabula „bucate” confirmă hegemonia simțurilor (dintre care nevoia de sațietate predomină – după care se realizează planurile de viețuire), dar cu o semnificație mai restrânsă, de porție de mâncare, șubrezește puntea dintre două noțiuni absolute, o grijă definitorie pentru nație, aceea față de hrană, și alta referitoare la totalitatea alimentelor ce ar asigura existența indivizilor până la sfârșitul veacurilor; de acum înainte, activitatea se va derula în jurul a ceea ce intră în sfera semantică a mesei, deși, în orice tip de context, se vrea afișarea altei sârguințe, precum aceea de a respecta dicteul voievodal, înfruntarea dușmanilor, a oștii otomane. Între variantele propuse pentru apărarea taberei de posibila năvălire a turcilor, atrage atenția afișarea tacticii pe care Iulius Caesar a aplicat-o în confruntarea cu Vercingetorix (evident, la scară diferită): „Adecă,-împrejur dă țigănie / Să ne săpăm nește gropi afunde, / Ca venind turcii cu răpezie /Să cază-în iele și să să-afunde  Unul după-alaltul, toți grămadă,  Ca și lupii ce merg după pradă. // Gropile să hie-acoperite / Cu frunzare, paie și nuiele, / Numadăcât să cază-oborâte, / Când ar călca cineva pă ele. / Și vă-încredințăz, dă bună samă, / Că n’om avea-în țigănie teamă.”. 

            Dislocarea de la rutină permite afirmarea principalei trăsături pentru șatră sau pentru o mare parte din membrii ei, imboldul de a se hrăni și de a fi în proximitatea carelor cu provizii (pentru a apuca mai mult din bucate și în afara orelor stabilite pentru luatul mesei). Din acest motiv, al gândului la mâncare, gând permanent, marșul (la care ar fi trebuit să asistăm) este aproape anulat. Ansamblul, odată mișcat, devine concav, dirijat de o singură autoritate, care aparține aceluia care va da sfatul, nu atât cel mai bun, cât acceptat de țigani, în proporția cea mai mare. Din adunarea care anterior lua aminte la orator (cu sensul de simplu vorbitor), țiganii se grupează lângă obloane, o dinamică regresivă, deși ei ar trebui să înainteze, să exercite aplomb în seama discursului pe care l-au absorbit: „A rămânea-înapoi fieșcare / Să sâlea, lângă cele-încărcate / Cară cu mâncări, iar la-împărțală / Era multă sfadă și cârteală”.

            În spatele evenimentelor, există o decizie a unei conștiințe abstracte, a unui psiholog omniscient și atotștiutor, de a pune lucrurile la punct, astfel încât să existe un scop, fie pentru înaintare, fapt lăudabil, fie pentru stagnare, fapt nu tocmai onest, însă rezolvat de actanți în seama expresiei populare: „fuga e rușinoasă, dar e sănătoasă”. La modul declarativ, principalul țel îl constituie împlinirea „voii mării – sale”.

            Discursul iubirii.

            Lamentația „tânărului Parpangel” poate fi atribuită lui Adam, când a pierdut paradisul; Adam s-a resemnat, sperând să revină la treapta fericirii inițiale, pe când Parpangel este deznădăjduit și nu găsește cale de salvare, decât în recuperarea frumoasei Romica. În aparență, soarele este la fel pentru toți pământenii, dar, în cazul de față, astrul e dominat (aproape capturat în sfera unui sine) de suferința interioară a lui Parpangel. Fericirea în iubire este echivalentă vieții însăși: „Ai! ursită neagră și păgână! / (Strigă cu lacrime și duroare!) / Cum de-mi răpiș’ tu iubita zână! / Ah! cum întunecași al mieu soare! / Iar’, dă-mi iai a traiului dulceață, / Pentru ce- mi cruți ahastă viață?”. Calitățile fetei sunt evidențiate prin comparații inspirate de cântecele populare, precum doina. Prin trăsăturile morale, Romica este superioară vietăților văzduhului: „O! mie ca sufletul Romică, / Dragă, neasămănată copilă! / Dă mursa proaspătă mai dulcică, / Decât o turturea mai cu milă”, iar prin cele fizice, oricărui simbol teluric sau cosmic: „Mai netedă și mai dă oglindă, // Mai lină decât umbra de vară, / Mai dragă decât vremea sărină, / Mai lúcedă dă steaua dă sară!”. Invocația: „Deh! vină-m o, drag suflete! Vină, / Dulce Romică, și bunișoară, / Nu lăsa pe Parpangel să moară!” premerge aceleia din Luceafărul și consultului pe care fata din Zburătorul i-l cere mamei („Ia pune mâna, mamă, — pe frunte, ce sudoare! / Obrajii… unul arde și altul mi-a răcit! / Un nod colea m-apucă, ici coasta rău mă doare; / În trup o piroteală de tot m-a stăpânit. / Oar’ ce să fie asta? Întreabă pe bunica: / O ști vrun leac ea doară… o fi vrun zburător”). De asemenea, vaietul în singurătate e comparabil cu monologul ținut de Ahile pe țărm.

            Durerea însăși e o ființă (fără corp) care vine asupra aceluia vulnerabil, cu multă viclenie pentru că obiectivul ei nu este să fie curmată, ci să întârzie cât mai mult în trupul care-i va fi devenit gazdă. Astfel, durerea îl copleșește pe îndrăgostitul Parpangel când acesta se află singur, într-un pustiu de posibilități de intervenție fizică, absolut concretă asupra sieși, pentru a se anihila ca ființă. Cu plan detectivist, tânărul țigan pornește la drum, cântând din lăută, asemenea lui Pan (cântător din nai): „Doară-atunci săracu-ș’ făcea moarte / Să fie-avut un cuțit la sine, / Însă tabăra era departe, / Și-în pregiur nu era nici un spine / Să să-împungă, nici apă sau groapă, / Sărind într-însa să să potoapă”. Momentul maximei tristeți a trecut; acum, viața îi pare mai frumoasă decât moartea: „După ce el mult geli și plânsă, / În zădar moartea chiemând amară, / Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă / Și să sculă la drumul său iară. / Și cu lăuta de-a susuoară / Mearsă toată zioa pănă-în sară”. A atins paroxismul în durere, prin urmare este imun la alte vicisitudini, iar faptul înseamnă pentru el dobândirea unei însușiri supranaturale, precum eroul de basm: are putere covârșitoare de a umbla aproape la nesfârșit. În plus, experiența prin care a trecut i-a relevat unele adevăruri de tip existențial, marcate astfel de către autor: „După ce el mult geli și plânsă, / În zădar moartea chiemând amară, / Dorul de-a trăi-în urmă-l învinsă”; „când merindea fârși de-acasă, / Atunci întii băgă el de samă / Că e greu a trăi fără zamă / Și cum că măcar ce viteaz mare / Cu foamea nu poate să să bată. / De unde scoasă-o dovadă tare, / Că nu oastea cea mai bine-armată, / Însă mai vârtos hrana cea bună / Bate pre nepreten totdeună”.

            În Cântecul al III-lea, Parpangel îndeplinește rolul menestrelului din Riga Crypto și lapona Enigel (care, la o nuntă reală, relatează despre lapona Enigel și „Crypto, regele ciupearcă”): o copilă „din adunare” îi cere să cânte „vruna de jale / Carea ți-e mai dragă, Parpangele!”. Ca în Tristan și Isolda, protagonistul selectează „o jelnică poveste”, similară aceleia trăite de el, a „Ilenii domniții frumoase / Ș-a lui Arghin (…) / Că amândoi mult dor și amar pățâră / Până ce târziu iară să tâlniră”. 

            Deși apelează frecvent la planul fantastic, reprezentat de muze, Ioan Budai Deleanu este interesat de astronomia vremii, punând în discuție, aproape la modul științific, viziuni legate de astrul natural al pământului, ignorând credința populară în strigoi (că luna este mâncată de către strigoi):  „are lăcuitori luna? / Unii, că-i deșartă,-alții că-i plină / De lăcuitori dovedea chiar, / Însă dovada cădea-în zădar…”. Optica politicii lui Vlad Țepeș este prezentată metaforic: „Căci, dacă ascultători de lege / Vor fi numai cei slabi și mișei, / De țară-în urmă ce să v-alege? / O țară-adecă de lupi și de lei / Ce șezând într-a sale bârloage / Sug sânge-a vitelor slăbănoage”.

            La două sute de ani de la moartea autorului, capodopera Țiganiada se citește cu același sentiment de încântare avut în marginea cărților bune de astăzi.

Despre Poeme, de I. L. Caragiale

                               

            Mihai Eminescu vedea lumea furnicar, I. L. Caragiale observă, în mijlocul ei, imaginile apocaliptice ale unor monștri, care sunt „contimporanii mei”. Primul stih este inversul tabloului Strigătul: „Fără de graiuri guri” – aici duce escaladarea egoismului, la a da din gură în zadar sau la a nu mai fi auzit de nimeni din jur. Privirea însăși e întoarsă înspre sine, însă fără a explora adâncimi sufletești sau pentru a certifica existența unor momente de introspecție. E o privire goală. Primul catren configurează portretul unui robot pe care dacă se instalează cabluri și baterii, ar lua-o încet din loc, pe un drum izolat: „Fără de graiuri gure și ochi făr’ de priviri, / Făr’ de mișcare forme, și încă, vai! ce este / Mai sec în astă lume și mai nemernic, țeste / Făr’ de gândiri și inimi lipsite de simțiri!” (Sonet).

            În Pohod la șosea, regăsim totuși furnicarul eminescian, dar cu altă cauză, legată de un paradox, o expectativă plină de nerăbdare, a locuitorilor capitalei față de iminenta sosire a oștilor rusești care aveau de gând să tranziteze țara, pentru o confruntare cu turcii. Aprehensiunea interbelică față de o anumită agresiune ideologică, originară din Rusia, nu este anticipată de masa de oameni (poate numai de către autor, dedublat în bătrâna cu haz din finalul poemului), cel puțin din două motive: experiența recentă a populației față de ceea ce a însemnat ocupația otomană atâta vreme și autoritatea în Rusia aparținea încă țarului. Contextul este caracterizat de impaciența oamenilor de a zări un muscal, de a participa la un spectacol pe care l-ar fi implicat defilarea unor trupe militare. Când evenimentul se întâmplă, la 1 Mai etc., autorul se lansează în realizarea unor secvențe suprarealiste, de un coșmar imagistic, care, în mod surprinzător pentru o asemenea ocazie, au în spate plăcerea privitului. Este momentul paroxistic la care se ajunge în pași repezi, de uriaș grăbit, ca în Miorița: „Iar pe tramvai sus / Grămadă s-au pus / Sumă de monșeri / Amploiți, becheri, / Tot galant gătiți, / După cum îi știți”. Spre deosebire de baladă, al cărei obiectiv, întâlnirea oii năzdrăvane cu măicuța bătrână, rămâne o opțiune de soluționare a tragediei, întâlnirea dintre spectatori (locuitorii capitalei) și actori (ostașii muscali) se concretizează. Alaiul baladesc, presupus de nunta celestă, este pervertit, prin parodie, în gloată, pe de-o parte, din cauza obiectivului insignifiant, zărirea unor muscali, iar pe de altă parte, fiindcă textul prinde mentalul vremii. Singurul care transcende acelui spirit al veacului, despre care scria G. Tarde, este însuși autorul. Comunicarea lui cu altă cultură (rusească) exprimă alt standard de a vedea lucrurile, bazat pe unele criterii eventuale, simbioza senzuală și prilej de evitare a monotoniei: „Numa-ntr-o chilie, / Singură, pustie,  O babă rămase, / Care de ani șase / Ologită sta /în chilia sa. / Numai ea rămasă / Singura acasă / și în mahala / Biata se văita / și se tânguia: / – Oameni buni! (striga) / Mi-aduceți și mie / Pomană să fie! / Măcar un cazac… / Nu de altceva / Ci numai de leac!”.

            Într-un poem dedicat „ilustrului autor al sublimului hop: Sic cogito, Domniei-sale, Domnului B. P. Hasdeu, Prezidentul Consiliului de Administrație al Primei Societăței (sic!) Spiritiste Române”, prochimenul teist al inevitabilei metamorfoze pe care o suportă o entitate sfântă în drum spre oameni, pentru a le ajuta în virtutea rugăciunii lor, este reluat într-o imagine care înglobează efectul posibilei pierderi a atributelor sfinte. Aceste dialoguri, care nu pretind epifanie, ar fi părut absurde într-o epocă în care divinitatea, având o ipostază cel puțin luminoasă, se proslăvea, dar au pregătit într-o măsură consistentă reproșurile argheziene din Psalmi, adresate unui Dumnezeu care încetase a se mai etala.

            În timp ce într-o poezie ca precedenta, sunt contrazise sisteme filosofice solide care nu vizează sub nicio formă interferența demiurgului cu ansamblul cosmic, în alta, un lepidopter e gata să piară din cauza propriei cochetării, însă autorul își prezervă din structura poemului anterior, un atu divin, de a acorda dreptul la viață bietei viețuitoare și o lasă liber. Este frapant cum fluturele se îndreaptă din captivitate în sfera de preocupări, inspirată de propria-i alcătuire multicoloră, ajungând, dintr-o primă eliberare, captivul primejdiei, ca în Iona, când protagonistul trece printr-un șir de burți, pentru a răzbi „cumva la lumină”. În această grijă de a ieși gătit în lume, recunoaștem managementul estetic al iubitei din sonetul eminescian Stau la fereastra ta, iar în aplecarea autorului spre lumea necuvântătoarelor, conexiunea cu fantezia diafană a lui Emil Gârleanu. Subtilitatea de a lega lucrurile într-un plan atât de fragil ca energia unei insecte, înspre ce se manifestă, anume, cochetărie, echivalează preocupării biologilor de a studia la microscop activitatea particulelor invizibile ochiului liber. Ceva din cochetăria fără seamăn a Vetei, mai atentă la aspectul personal, decât la ecoul unui posibil scandal, răzbate în secvență; în geamul cutiei, bate cu brațele femeia adulată de prefect, mai degrabă ca minora vietate: „I-am dat drumul de la moarte / Și, mă rog, priviți la el – / Fluturele – ușurel la fizic, / La moral mai ușurel! // Stă… Nu pleacă… Cum să plece? / S-a zbătut, e șifonat: / Cum să ias-un june-n lume / Negătit, nepieptănat?” (Cochetărie). Transferul de moravuri ale personajelor din Comedii, în lirică, asupra unor exemplare din alte specii anticipează de asemenea pe Tudor Arghezi, poet recunoscut pentru maniera de a face abateri de la tiparul anatomic, scriind, de exemplu, despre „pulpa brațului”. Diferența ar fi originea actului liric, la I. L. Caragiale, din hedonismul de a caricatura, iar la Tudor Arghezi, posibil din supliciul frecvent de a constata degradarea naturii umane din cauze mult mai facile față de imperativele vreunui context care, în orice caz, nu o impuneau.

            De la particularizarea unui moft care, asumat de receptor, s-a împlinit, devenim părtașii unui îndemn, ca pentru întreaga națiune, de a se da năvală spre for, pentru a se captura mandatul – șansa fiecărui fiu din popor de a avea un trai fericit: „La minister cu toții, / Mandatul să-l luăm, / Să ni-l scontăm degrabă / Și-apoi să ne-mbătăm” (Mandatul). Ceea ce se ratează în piesa Conu Leonida față cu reacțiunea se reiterează și aici, amploarea pragmatismului sinestezic, recognoscibilă în revărsarea oamenilor pe străzi, pentru schimbare. Reducerea unei energii revoluționare, a unui avânt, la stadiul de proiect, în două creații aparținând dramei și liricii, specii literare diferite,  marchează existența unei vocații a autorului, de a se pune în slujba ideilor menite să producă schimbare în plan politic, dar nu și a acțiunii pentru că el este interesat de optica mulțimii, așteptând reacția ei.

Conu Leonida față cu reacțiunea

            „Cu scufia de noapte” pe cap se schimbă lumea. Cele mai multe permutări au pornit de la situații banale, care au inspirat pe acei oameni puternici ai zilei. Unul dintre aceștia își închipuie și Leonida că este, cel puțin în fața Efimiței. Din rutină, pune mâna „întâi și-ntâi pe „Aurora Democrată” să văz cum merge țara”. A captura zeița dimineții în fiecare zi, care în loc să așeze rouă pe flori, instalează democrația în țară, este viziunea lui de bază și, implicit, a autorului care, undeva de foarte sus, de la planul mitologic, inițiază situațiile piesei. Tot ce intră în unghiul de comentariu al protagonistului nu va ma atinge nivelul acesta de iluzie. Exclusivismul este însușirea lui primordială. Se devotează unei singure gazete, crezând că numai lecturarea ei îi va aduce informația absolută asupra mersului țării, dar se întâmplă ceva menit să-i augmenteze fixismul. Ochii îi cad pe titluri și, în dimineața amintită în piesă, pe știrea neașteptată: „11 / 23 făurar. A căzut tirania! Vivat Republica!” pe care o consideră fundamentul de la care se va întrema societatea și nu va admite aporii într-un asemenea crezământ. Din acest moment, tendința de a se izola față de cursul de afară pune stăpânire pe el. Știrea prelucrată este credibilă acolo unde spune Efimița: „I-auzi colo!”, în niciun caz în realitate. Aici, înregistrăm un avertisment subtil al autorului către spectatori, a căror atenție trebuie să urmărească un fir al acțiunii, în afara celor jucate, într-un plan teoretic, unde ideile au dreptul la mobilitate. Nedumerirea femeii la cele auzite este motivul pentru care Leonida este interesat să pară autentic în expunerea amintirii. El vrea să mențină treaz interesul pentru orice subiect și să nu dezamăgească în relatare, mirându-se el însuși ce să mai spună.

Teoria este mai tare decât realitatea. În celula lor zilnică, ambii, într-un exces de colocviu, compun apărarea ideii de republică, pentru că seniorul așa a apucat să se declare față de „nevastă-mea a d-întâi”, republican.

A fi mumă înseamnă a avea copii. Leonida își striga prima soție cu acest apelativ: „Scoală, cocoană, și te bucură, că ești și dumneata mumă din popor; scoală, c-a venit libertatea la putere!”. Deși nu a dat naștere niciunui copil, totuși „Mițu” devine, ca în republică, mamă a tuturor, a libertății mai cu seamă, pe care o asigură, în viziunea adepților acestei forme de guvernământ, numai republica. Absurdul este prilejuit de imboldul de a-și apropria ca fiu posibila instaurare a republicii și de a se fi deplasat prin oraș, ca înspre maternitate, acolo unde propriul copil dă întâiul strigăt.

În mod general, Leonida este pașnic, fără aerul de a nu fi produs un fapt eroic și ar trebui să-l întreprindă totuși, însă evaziunea în trecut favorizează descoperirea unei măști partizane pe care și-ar fi instalat-o cu ușurință pe față, cu orice ocazie, numai să ajungă la ziarul preferat sub forma dedublată de erou al patriei străbune. Cauza pierderii stăpânirii de sine, de a nu se mai debarasa de efectul „fandacsiei”, taman în cozerie, este regretul fragil că nu a avut ocazia atunci să cunoască o revoluție și să ia evenimentele în piept, cu toată emfaza temerității de moment. Sub imperiul cusurului pe care și-l cunoaște, de a fi luat de val, atrage atenția consoartei a doua, însă cu o intenție răsturnată celei așteptate, de a și-l voala: „știi că eu nu intru la idee cu una cu două…”. Evocarea unor momente normale din propria existență nu anunță apariția vreunei himere, cu atât mai mult, a celei dominante, care nici măcar nu-i aparține ab initio lui, ci fostei soții – instaurarea obligatorie a republicii – , însă la ceasul „douăspce trecute”, „fandacsia” ia amploare, tot pe baza resurselor pe care protagonistul crede că le posedă, tenacitatea de a pune la treabă oameni de teapa eroului italian Garibaldi și de a avea un plan de schimbare a ordinii în stat, totul după ce se frământă în pat, căutându-și somnul. Impresia pe care el și-a făcut-o despre ce ar însemna republica, față de monarhie, o obligă pe Efimița să iasă din ale ei, cu întrebări menite să ajusteze absurdul expus cu vervă de către bărbat. Discuția politică nu produce niciun fel de clivaj relației lor. Rezistența femeii la expozeul extravagant devine principalul motiv de regenerare a piesei, din direcții neașteptate pentru spectator și deopotrivă pentru cititor, inventivitatea conului Leonida extrapolând, cu frenezia conchistadorului medieval, precepte sociogonice. În viziunea lui, partizanii lui Garibaldi sunt dintre cei care dau cu „pușca-n Dumnezeu”. Ținta, niciodată concretă, deplasează tenta absurdă în punctul cel mai înalt, acolo unde exemplul găsit nu suportă înfrângeri și nici vorbitorul contraziceri. Alternanța imediată cu peisajul autohton, de la Dumnezeu la Focșani, executată cu o simplă identificare a existenței și pe la noi, a unor „volintiri, mă rog”, indică o nevoie de recorectare a explicației, de recunoaștere pasageră a avântului personal, ajuns într-un punct greu de a mai fi credibil, chiar de către ascultătoare, parcă pusă în gardă tocmai de asemenea exagerări aduse de entuziasm:

„EFIMIȚA (din așternut): Și zi așa cu Galibardi, ‘ai?

LEONIDA (asemenea): Așa zău!… Ei! mai dă-mi încă unul ca el, și până mâine seara, — nu-mi trebuie mai mult, — să-ți fac republică… (cu regret.) Da’ nu e! Da’ o să-mi zici că cu încetul se face oțetul, ori că mai rabdă, că n-a intrat zilele-n sac. (cu tărie) D-apoi bine, frate, până când tot rabdă azi, rabdă mâine? că nu mai merge, domnule, s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!”;

„LEONIDA: Vezi bine!… Acu ia spune, cam câți oameni te bate gândul că să aibă Galibardi?

EFIMIȚA: Sumedenie!

LEONIDA: O mie, domnule, numa’ o mie.

EFIMIȚA: Ei! fugi că mor! și adică numa’ cu o mie să…

LEONIDA (întrerupând-o): Da, da’ întreabă-mă să-ți spun ce fel de oameni sunt.

EFIMIȚA: Ceva tot unul și unul.

LEONIDA: Ăi mai prima, domnule, aleși pe sprinceană, care mai de care, dă cu pușca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog: azi aici, mâine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!

EFIMIȚA: Ei! așa da.

LEONIDA: Și toți se-nchină la el ca la Cristos; de hatârul lui, sunt în stare, trei zile d-a rândul, să nu mănânce și să nu bea, dacă n-or avea ce”.

            Cursul fanteziei, disparat de conu’ Leonida, din cauza somnului, este preluat de Efimița și dus în altă direcție, față de cea a elucubrației, undeva proxim verității zilnice. Ea are o anume culpabilitate față de convorbitor, provenită din zestrea ironică a firii, nefiind ascultătoare supusă până la final. Iese din tiparul casnic, exprimând în esență opinii divergente celor auzite, deși în aparență, similare. În această capcană, cade în mod repetat Leonida, să creadă, pentru început, în convergența dialogului și să lanseze tirade, pentru ca, ulterior, surprins departe de subiect, să consimtă, cu indolență, la punctele de vedere coercitive ale preopinentei, dar pregătit să reizbucnească, dacă va depista un punct vulnerabil în replicile vii care i se tot dau. La adresa „revuluției”, face, în sfârșit, o mențiune realistă, lăsată anume „urmașilor”, ca un secret creionat, peste care nu dau decât inițiații (situația trimite la acele simboluri ezoterice din opera lui Leonardo da Vinci). Își sfătuiește consoarta, în mod explicit, să nu mai piardă cumva prilejul de a fi revoluționară. Participarea la eveniment i-ar putea aduce un profit deloc neglijabil. De teama definirii avantajului, de a nu i se pretinde așa ceva, schimbă tonul și ideea. Este un moment în care își recunoaște limita, de a nu fi în stare să ofere un exemplu clar despre ceea ce susține, dar și un semn al înțelepciunii, aduse de vârstă, că profitul nu poate cădea în mâna oricui, în niciun caz, a unui om de rând. Cu alte cuvinte, o lasă mai moale. Nu ar mai fi interesant în fața Efimiței dacă i-ar mărturisi argumentul resemnării, marcată în piesă prin virajul privind intervalul temporal al colosului de evenimente:

„EFIMIȚA: Bine că n-am fost la București pe vremea aia! cum sunt eu nevricoasă, Doamne ferește! pățeam alte alea…

LEONIDA: Ba nu zi asta; puteai trage un ce profit (schimbând tonul) Ei, cât gândești c-a ținut toiul revuluției?”.

            Raportul dintre timpul desfășurării așa-zisei „revuluții” și efect este absurd, chiar prin natura consecinței maximale care s-ar fi putut obține, atenția lui „Galibardi”, atestată prin „Patru vorbe, numai patru, da’ vorbe, ce-i drept! Uite, țiu minte ca acuma: „Bravos națiune! Halal să-ți fie! Să trăiască Republica! Vivat Prințipatele Unite!”. După cum înțeleg faptele cei doi, Papa ar fi dat un copil, spre a fi botezat, lui Garibaldi. Aberația este atenuată, în special, de umorul celui care o formulează, apoi, de adevărul evenimențial din acel moment, care prevede un deziderat insistent de conciliere a Papei, cu eroul italian:

„LEONIDA: Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate! (cu mândrie și siguranță) Ei! giantă latină, domnule, n-ai ce-i mai zice. De ce a băgat el în răcori, gândești, pe toți împărații și pe Papa de la Roma?

EFIMIȚA (mirată): Și pe Papa de la Roma? Auzi, soro?

LEONIDA: Ba încă ce! i-a tras un tighel, de i-a plăcut și lui. Ce-a zis Papa — iezuit, aminteri nu-i prost! — când a văzut că n-o scoate la căpătâi cu el?… „Mă nene, ăsta nu-i glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de, cu fitecine; ia mai bine să mă iau eu cu politică pe lângă el, să mi-l fac cumătru.” Și de colea până colea, tura vura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil.

EFIMIȚA (cu ironie): Și-a cunoscut omul nașul!”.

            Laitmotivul care frământă spiritele este focul. Protagoniștii sunt în stare să identifice, în mod eronat, scânteile de la țeava unui pistol artizanal, utilizat la revelion, cu flăcările devastatoare ale revoluției. Redimensionarea raportului dintre iluziile casnice și realitate se produce prin imaginea, din final, a focului din sobă: unde s-a ajuns după atâta zbucium, la o banală ardere a lemnelor, pentru încălzit odaia. Fata care face focul asigură corespondența necesară a soților, aproape în etate, cu exteriorul, de unde nu aduce niciun potențial simbol al unor fapte istorice, un steag de exemplu, pentru a-l agita ca pe o dovadă certă a confruntărilor din oraș. Inițial, fără a ști, luase parte la întărirea impresiei, pe care aceștia o tot prelucrau, în funcție de frecventa descifrare a zgomotelor, că afară se întâmplă rocada monarhiei cu atât de mult discutata republică. Leonida este în febra iluziilor, limitată sporadic de remușcările de a nu fi participat la isprăvi de stradă. A mai fi zăbovit în starea de a-și fi văzut visul cu ochii, dar într-o situație ingrată pentru el, să nu iasă la atac de teamă și să blocheze ușa, pentru ca evenimentul, atât de proslăvit, să nu-l năpădească, ar fi fost prea mult și l-ar fi determinat să cedeze psihic, în direcția autoflagelării. Era nevoie să fie deconectat de la starea în care intrase, iar el aproape că se cunoaște pe sine, interesându-se apriori: „i-ai spus fetii să vie mâine mai de dimineață ca să facă focu?”. Gândurile revoluționare nu-i trec ușor.

            Eugen Ionesco și-a revendicat uzanța absurdului dramatic, din opera lui I. L. Caragiale, deplasând atenția asupra unor elemente imobile, precum scaunele – importantă este iluzia, și nu teritoriul ei. Ar fi fost un demers obișnuit să fi dezbătut concepte despre libertate sau despre relațiile interumane, prin personaje oameni. Ar fi contat prezența și mișcarea actorilor pe scenă, iar stratul ideatic ar fi avut de suferit, fiind eclipsat – e posibil – de talentul regizorului și al actorilor. Asemănarea între cei doi mari dramaturgi rezidă în valorificarea decorului casnic, dar la scară diferită, intensă, în cazul lui Ionesco, sugerată, la I. L. Caragiale.

            Noaptea este propice născocirilor, care se diminuează spre dimineață. Controlul vizual asupra lucrurilor lipsește, pe timpul nopții, interlocutorilor, care se dedau închipuirilor cu sârg. Citită de la impresia aceasta, piesa nu ar mai avea același potențial, precum îl desăvârșește surpriza, prinsă în faptul nocturn, din replicile inițial contrariante, ulterior, facil convergente. Precizarea momentului acțiunii e tardivă și nu afectează neglijarea lui mai ales de către spectator pentru că lectorul, beneficiind de indicațiile scenice, reacționează mai greu la ilustrarea „fandacsiei” și mai sensibil la verdictele Efimiței:

„LEONIDA: Trebuie să fie târziu, Mițule; ne culcăm?

EFIMIȚA (se scoală și se uită la ceas): Douăspce trecute, bobocule”.

            Fără preluarea spaimelor gratuite de către cea care-i ține, într-un fel, isonul, dar care-l mai și întoarce în silogism, Leonida, inițiatorul tuturor situațiilor extravagante, nu ar mai face față. Ar fi fost interesantă o continuare a piesei care să fi surprins explozia scornirilor acestuia, conexe informațiilor de la jurnal și nu discuțiilor din casă.

            Amalgamul de lucruri pus în ușă, pentru a nu fi deschisă din exterior de căuzași, pentru a nu fi spartă, reproduce, în plan material, iruperea nocturnă, implicit inoportună, de idei. O lume teoretică, după a cărei configurație, așezând obiecte, rezultă o harababură în odaie, precum observă slujnica Safta în final. Precum între lucrurile postate ca baricadă figurează funia de cearșafuri înnodate, tot așa există o corelație ideativă, lizibilă prin reținerea unor secvențe din manualul de istorie, deși întretăiate în articol de redactorul fără înclinație și de cititorul de ziare.

            Partea inițială a relatării reflectă preocuparea, dorită de orice individ cu pretenții, de a ieși, după modă, la teatru și de a se plimba în haine bune pe strada principală. Punctul de absurd de la care piesa ia amploare îl reprezintă opinia că la revoluție se merge precum la plimbare. Leonida și Efimița își construiesc o lume, discordantă de rest, o lume abstractă în care, plasând piese, reiese un haos. Nicidecum afară bat republicanii. Bărbatul are elan oratoric, mulți apreciind latura fără legătură cu vârsta mai înaintată. Într-o asemenea situație, el era dator, față de propriile principii elucubrante și de moment, dar în fine, afirmate, să iasă pe stradă, chiar într-o simplă promenadă. A vrut să braveze și să mențină patriarhatul în propriu-i cămin. Parametrii la care a reușit să determine curiozitatea interlocutoarei au fost destul de înalți. „Fandacsia” le-a spulberat somnul și era să-i scoată afară din casă, punându-i în trenul de Ploiești. Abilă formă de salvare, mai ales în mintea unor bătrâni, a căror vârstă le ameliorează elanul. Pentru o clipă, cuplul vrea să-și abandoneze decorul, pentru a experimenta traiul altei condiții, de republican de exemplu, care, după cum traduce Leonida, nu e necesar să mai plătească vreo taxă, iar cetățeanul, în forma nouă de guvernământ, va beneficia de avantajele nou căpătate, inclusiv de cele precedente. Va intra fără trecut de plătitor de taxe. O diferență între cele două tipuri de societate a fost, iată, găsită. Somnul acoperă ideile, dar cea de reacțiune a rămas afară, zbătându-se să se concretizeze. Prochimenul anihilant asupra discuției în sine este că de fapt o asemenea revoluție nu a existat. Ca într-un joc de tenis, Leonida servește, iar Efimița este la primire. Unghiul de vedere este întors dinspre individual spre general. Ei sunt ca doi poli. Spiritul conversației depopulează într-o parte și repopulează într-alta, în funcție de capacitățile fiecăruia de a prelua viziuni diverse.

1. Precursori: Ioan Budai Deleanu, I. L. Caragiale și Lewis Caroll;
2. Urmuz propriu-zis;
3. Influența operei asupra lui Eugen Ionescu și Tudor Arghezi;
4. Interferențe cu alte literaturi.

Urmuz închipuie un banchet, în felul celui întreținut de Platon, a cărui temă principală, pusă în dezbatere de comeseni, este despre cauza primordială a tuturor lucrurilor, dar nu în direcția identificării acesteia, după cum ne-am fi așteptat; dimpotrivă, se caută a se argumenta inutilitatea investigării, în maniera nihilistă a filosofiei lui Emil Cioran, pe motiv că efectele (multiple și variate) asimilează punctul care le-a generat.

Urmuz dovedește putere de imaginație: aduce pe cititori în momentul anterior creației.

Modul de abordare trimite la Marin Sorescu, prin tonul degajat de a sintetiza și de a aprofunda evenimentele cosmice, de la Big – Bang până în prezent. Mergând pe urmele științei, care a elucidat etapa inițială a cosmosului, comesenii lui Urmuz, la unison și în gura mare, trag o concluzie, antagonică primelor pasaje din Biblie, ignorând semnificația timpului, cu totul alta pentru Dumnezeu, față de aceea pe care o descifrăm noi. Materia, primind imboldul vieții, s-a transformat, în milioane de ani, până când logosul să o fi ordonat, dar viziunea propusă de Urmuz este admisibilă și de luat în seamă, în special de către evoluționiști: „La început – ziseră toți comesenii laolaltă – nu este adevărat că: Cuvântul a fost la Dumnezeu și că D-zeu a fost cuvântul. La început – afirmară ei cu tărie – mai înainte de a fi fost ori cuvânt a fost alfabetul surdo-mut, căci nu este probabil ca materia cosmică, astrele să fi învățat chiar de la început a glăsui ceva; că e prea posibil ca ele să nu fi fost în stare, la început, nici măcar să se ceară afară, și nici chiar să zică papa sau mamă”. 

Comesenii sunt mai mult decât par, la primă vedere: ei sunt responsabili cu editarea unui răspuns despre geneză. Proza are altă deschidere, prin sugerarea existenței a două taberi: a celor care solicită și a celor care formulează edictul. Apărut (pentru prima dată) în nuvela istorică Alexandru Lăpușneanul de Costache Negruzzi, personajul colectiv se resuscită la Urmuz, clamându-și atracția, aproape improprie masei, pentru astronomie. În rândurile plebei, par a se fi îngrămădit, spre elucidare, șirurile de preoți mayași, ai căror ochi au cercetat cerul. Vechi și nou aderă la un răspuns fundamental, dar partea de umor – tenta principală a autorului avangardist – este și de această dată asigurată prin conturarea ideii că până și staturile cerești se învârt după un anume interes, altfel „parcă ar fi chiar puțin comic să te învârtești în veci de veci gratuit și numai pentru a te vedea alții”.

Încă o dată, precum în societatea actuală, mulțimea respinge o astfel de ipoteză, a existenței „intereselor meschine și egoiste” în straturile superioare, iar forul convivilor altă explicație nu are pentru activitatea corpurilor cosmice.

Sub formă administrativă, este interpretat întregul univers, al cărui mecanism, dezasamblat, datorită ingineriei inverse, poate fi descifrat: „În adevăr, cine a putut mai întâi obliga materia și forța cosmică să fie ceva, când ele însele, la rândul lor, desființându-se, dându-și demisia, ar putea oricând obliga pe acel cine să nu fie nimic?!”.

Proza Puțină metafizică și astronomie încununează opera lui Urmuz de până acum, pe care a drămuit-o unor personaje compuse din carne, lemn și fiare.

Umorul lui Urmuz, ca al scriitorilor integrabili în absurd, nu este exuberant, ci însoțit de ironie.

Ieri, am avut sentimentul că am salvat o viață.

Un fluture mare cât palma dormita deasupra canapelei. Am vrut să-l scot afară din cameră, dar nu am reușit: fluturele se prinsese cu piciorușele de zid. Am încercat a doua oară, lovindu-l ușor cu mâneca unei haine. L-am doborât în centrală și nu mai aveam cum să dau de el. Îmi făceam probleme: că poate va lua foc, la iarnă, când centrala va funcționa mai mult…

Peste un timp, cam două ore, am auzit un zgomot și am văzut puf de praf gri răsfrânt pe caloriferul alb. Fluturele a scos capul, pe partea de jos a centralei. L-am pândit să iasă cu întregul corp din sofisticata cutie de tablă, acolo unde-l crezusem prizonier pe veci. Părea a-și fi gândit evadarea. I-am deschis ușa de la living și am așteptat să-și ia singur zborul, fără agitație.

După ce l-am văzut bătând vioi din aripile mari în soarele toamnei, m-am simțit atât de mulțumit, încât l-am însoțit în zbor, cu mintea: am aterizat, deodată cu el, pe colțul vegetal al unei flori.

Totuși, unde va poposi? Când vremea se va mai răci, îi vor amorți aripile?