Aspectul unei zile

Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe defecțiunea).

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un nene pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența. Cei doi își duc durerea, mai departe: nu au zis absolut nimic. Au demnitate.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios mătăhălos. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

(Va urma)

Aspectul unei zile (3)

A trecut ceva timp… Niciun semn pe whatsApp, că analiza ar fi gata.

În fața instituției, mai mulți tineri fac poze. Au dat un examen de probă, înțeleg. Sunt bucuroși. Între ei, se strecoară și o femeie matură, mama unuia din grup. Matracuca le strică fotografia. Când o vezi îmbrăcată ca o puștoaică (ochelari, blugi strâmți – ori ea e ditamai balena, geacă, de asemenea, de blugi), mai că-mi vine să o iau de coada blondă și să o târnui: Vezi-ți de lungul nasului și treci în umbră! Cu siguranță, va posta imaginea pe Facebook, pentru cine știe ce destinatar secret, drag inimii ei – vulpe ciudată bătrâna aceasta, o ticăloasă.

Pe trotuar, cum privesc de sus, un bătrân pe bicicletă (ale cărei roți par de velociped) se uită în stânga insistent, înspre cei doi răniți, care, iată-i! se întorc: vor fi fost la un magazin de covrigi. La colțul străzii, tot de pe șa, bătrânul le strigă: V-am confundat cu cineva! Prin explicația gestului, și-a diminuat impertinența.

Pe bancă, se așază, între timp, un chelios gras. Răsuflă din greu. Crezi că se dezumflă. Câteva studente, ieșite în pauză, se depărtează de el.

(Va urma)

Aspectul unei zile (2)

Îmi întorc privirea din nou spre stradă… O mașină este oprită, de minute bune, cu avariile pornite. Șoferul e plecat teleleu. Să i se fure acestuia ceva din portbagajul lăsat deschis și să mă întrebe pe mine cine i-a cotrobăit, atât i-ar trebui! L-aș dojeni pentru crasa-i neglijență, dar mai știi? Hm! Sunt indignat de felul în care a și parcat, total aiurea, într-un trafic aglomerat.

Atenția îmi este atrasă de un dialog pornit tare, ca la radio. Doi amărâți: unul, cu bandaj la nas și o plasă galbenă în mână, altul, cu piciorul în ghips, ajutându-se de un cadru… Unde se vor duce? Ce vor fi pățind? Fără să-l pot stăpâni, gândul meu, ca imprimanta 3 D, creionează situațiile în care ei s-ar fi rănit. Mă uit la fața celui cu nasul strivit: nu pare a unuia pus pe scandal, dar nici a unui bleg împiedicat. Îl prevăd suit pe-o scară, de pe ale cărei trepte, s-a prăbușit. Îmi schimb repede ideile, să nu mai cadă omul a doua oară. Dar celălalt? Este ceva mai înalt. Hm! Pare a fi schiat.

O studentă mă salută. Este un semn cald în frigul încă pregnant.

(Va urma)

Aspectul unei zile

Patrulez (ca un soldat în post) prin fața Facultății de Medicină. Aștept rezultatul unei analize medicale. Este ora 7, 45 (a.m.). E destul de răcoare. Îmi închei toți nasturii de la haină. Pentru a mă mai elibera de stres, îmi arunc ochii pe telefon: vizionez clipuri cu ieșirea în stradă și explozia de bucurie a suporterilor napolitani (de aseară). Un tânăr înalt și masiv trece într-un balonzaid alb pe lângă mine. Tușește destul de tare (în dreptul meu): Pardon! zice. Nu mă sinchisesc, fiindcă nici nu m-am speriat și nici nu mă socotesc destinatarul eventualilor viruși, eliberați cu presiune în atmosferă de orăcăit (cam așa tușise), care își urmau calea dreaptă, eu stând în loc, pe trotuar, în lateral de individ. M-am uitat după el: mergea cam avântat (Nu cumva o fi având ceva la cap? m-am întrebat).

Pe bancă, stau picior peste picior. Observ că șireturile nu sunt petrecute prin ultima butonieră. Trag de ele. Reușesc să le înnod. Peste limba adidașilor, potrivesc marginile blugilor. Mă ridic din nou. Privirea îmi este atrasă de florile colorate, plantate pe etaje, chiar în spatele meu. Câteva plăci de gresie sunt sparte. Meditez asupra cauzelor: de la ploi să fi crăpat sau de la lipsa de iscusință a mozaicarilor? A doua ipoteză este plauzibilă. Îi și văd așezând, în grabă, plăcile ciobite și aruncând chit mult cu șpaclu (să nu se observe).

(Va urma)

Poeme publicate în revista „România literară” (Nr. 19 – 20 / 2023)

Natura s-a adăpostit în mine, de frica toamnei 



Castanii-s viguroși...
Un templu de minune
îmi pare strada,
aș vrea pe bancă să mă așez
și, în curând, pe foaia de hârtie să trec, în rânduri,
vraja.
E o peliculă de soare,
întinsă printre pomi,
în ramuri, stau cucii, pătrunși
de semeție. Jos, margaretele 
s-au pitit, din calea pașilor mamei.
Ceva le-a trezit
din melancolie.
La masa din curte,
întinsă la umbră,
sub nuc,
se pornesc discuții aprinse. 
În crengi, vremea veștejind
se aude răgușit.



În primăvară 

Țăranca pleacă,
dornică să revadă câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare.
Ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 



Primăvara. Pastel sofisticat

Prin pomii care încă nu au înverzit, 
ținuți de frig în starea aceasta tristă,
o pasăre își face veacul,
trudind și ea la templul zilei,
cu o bătaie, în plus, de aripi. 
Cuiele pătrund mai adânc în uluci. 
Ajunge în tesla gureșă, 
mânuită de gospodari, 
vibrația de la zborul 
deșteptat în văzduh de foamea păsării.
Am legat de piciorușele ei o privire,
încercând să o apropii astfel de pământul încă 
rece în februarie. 
O, văpăile din adânc - cum se aud urcând!
La o aruncătură de băț, 
a stat, o iarnă întreagă, precum lava adormită, 
o rezervă de lumină,
veghind la rădăcinile pomilor, să nu înghețe.
Pasărea se întoarce în cuib, seara,
aducând din depărtări
priveliștea de mai sus, înscrisă în creierul ei,
ca pe mucava, urma creionului chimic.
Bucuria de a mă uita în curțile oamenilor
s-a topit, odată cu zăpada. 

Întrebări…

În lumea de apoi, 
cum va trece vremea?
Spre altă moarte, 
nu are cum să ne împingă 
(am scăpat de-o grijă!),
nici spre altă vârstă 
(aceasta ar fi a doua grijă!). 
Ar trebui să ne mulțumim 
cu etatea în care am apucat eternitatea? 
Vreun beteșug, 
aduse de bătrânețe, 
ne va mai chinui? 

Voi avea ocazia să merg 
pe sub pomul din Biblie. 
Îl voi privi altfel decât Adam,
cu aducerea-aminte a celor pătimite
pe glie. 

Cât voi contempla 
pomii și verdeața,
în grădina raiului!
Floarea din ram,
răsfrântă în mine, 
va deveni eu 
și voi trăi, 
pentru prima dată, 
senzația vegetalului.

Mă voi comporta ca paharul, 
pentru care ultima picătură 
contează:
voi sta într-un picior 
și mă voi revărsa
în fericire!

Poem regăsit (Cu Demiurg)

Au prins glas păsările...
Unele fluieră, 
dând adâncime văzduhului,
altele se cufundă în cuib. 
Mintea mea urcă 
pe scara sunetelor, 
tinzând să vorbească în fața Demiurgului: 
-Pentru o clipă, 
îmi împrumuți posibilitatea 
de a zbura?
-V-am dat avionul...
-Ador plăcerea individuală a plutirii,
din creangă în cer
sau pe umărul fetelor, 
să le aud murmurându-mi;
pe urmă, pot redeveni om
și să le privesc altfel, 
cu mesajul șoaptelor în tolbă. 
-Ai gângurit în pruncie
și ai încercat prea mult
să dai în picioare. M-am luat 
după aparențe și te-am făcut om mare. 
De ce să te abat?
-Am o tristețe atât de grea în oase, 
încât abia mă târăsc pe drum. 
Vreau să mă reduci într-o pasăre
sau într-un dumicat, dacă se poate -
nu aș mai gâfâi sub poveri. 
Și în mâna unei țărănci, de-aș fi colț de pâine, 
întins în tigaie, 
m-aș bucura de îmbibarea în ulei. 
-L-am mai avut pe Hyperion în față.
El pretindea mai mult... 
-L-ai ferit de-o mare dezamăgire, 
pe când pe mine mă abandonezi, 
ca să mă chinuiesc. 
Eu am trăit ce Hyperion 
a intenționat să aibă. 

Cum e întins în iarbă, 
furtunul pare ochilor mei 
tăiat de-o floare. 
Mă trezesc, încet, la realitate.

Noapte de mai

Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
Pentru ce vă munciți 
să treceți vămile, înspre Olimp? 

Una dintre voi, 
vestalelor în răzvrătire,
ca apele ieșite din matcă, 
a luat cu sine o floare de liliac mov,
sub vestmânt, la piept. 
În vorbă cu tatăl vostru, 
leneș răsfrânt în jilț, 
el a mirosit. 
-Apropie-te! Zeus a zis.
Ce este parfumul acesta?
-De la floarea de liliac! 
-Și voi, 
de la tăria miresmei, 
ați greșit căile de zbor 
și înspre mine, bosumflate, 
ați pornit?  Mai mult de atât,
vă aud fredonând cântece de copii.
-Iertare, tată! ați îngăimat
și v-ați întors în poiană. 
Din pagină, 
gura poetului vă implora: 
„Veniți, privighetoarea cântă 
și liliacul e înflorit!”.
E! ca din boxă versul
(trecut sub tăcere, odinioară)
vă părea a răsuna.

Dacă nu aflați pe nimeni în lume
cu inima deschisă,
deși întâlnirea fastă cu voi -
de când o aștept! - 
mirați-vă de roze,
al căror parfum ca stâlp 
susține veșnicia, 
abia întrezărită de fiecare om. 

Probabil că în inimi,
se vor fi produs furtuni,
care au spulberat bucuria 
și bunătatea din ființa îmbătrânită,
sub talpa vremii, 
dar uitați-vă în jur: 
pământul a zămislit vestitul liliac, 
iar în azur se aude 
al privighetorii glas.
Nu e aceasta o minune? 
Ce mai așteptați? 
Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei 
(gătite elegant)?
Vă dirijez eu corul, 
veniți degrab'!
Culoarea este punctul de sprijin,
cerut de Galilei, 
ca să răstoarne planeta
între florile plutind, 
ca fluturii, 
pe axă...

(Va urma)

Noapte de mai (2)

Dacă nu aflați pe nimeni în lume
cu inima deschisă,
deși întâlnirea fastă cu voi -
de când o aștept! - 
mirați-vă de roze,
al căror parfum ca stâlp 
susține veșnicia, 
abia întrezărită de fiecare om. 

Probabil că în inimi,
se vor fi produs furtuni,
care au spulberat bucuria 
și bunătatea din ființa îmbătrânită,
sub talpa vremii, 
dar uitați-vă în jur: 
pământul a zămislit vestitul liliac, 
iar în azur se aude 
al privighetorii glas.
Nu e aceasta o minune? 
Ce mai așteptați? 
Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei 
(gătite elegant)?
Vă dirijez eu corul, 
veniți degrab'!
Culoarea este punctul de sprijin,
cerut de Galilei, 
ca să răstoarne planeta
între florile gravitând pe axa ei...

(Va urma)

Pagini mai puțin bătătorite

În Prima verba (1872), Alexandru Macedonski își revelă prețuirea pentru persoanele apropiate, cărora le datorează formarea. Graba de a-și clama recunoștința deconspiră o anume stare de îndoială cu privire la drumul lui liric, dacă va fi sau nu de durată, iar, pentru a-și lua o piatră de pe inimă, își deschide volumul cu Dedicațiune iubitei mele mume: „Mamă, aste versuri primește de la mine, / Deși pot ca să moară de cum vor apărea; / Muri-vor pentru lume, iar nu și pentru tine / Căci ele sunt o parte din inimioara mea” (Dedicațiune iubitei mele mume).

            Alexandru Macedonski, poet caracterizat de elan belicos, se substituie ca voce poporului și îi subliniază drepturile, în fața unei stăpâniri despotice. Frustețea (o atitudine atribuită, de regulă, lui Tudor Arghezi în volumul lui cel mai bun, Flori de mucigai) își regăsește spațiu larg în versurile următoare, a căror exaltare romantică imită baterea în vânt a flamurii: „Popor Român, nu cumva vei plânge? / Asta mai lipsește, când lanțul ne strânge./ Să vedem Românul plângând ca femei / În loc c-a lui spadă să scoată scântei, / Să înoate-n sânge omorând pe hoți / Să gonim din țară pe tiranii toți!” (O voce). Avântul patriotic este, într-adevăr, anacronic, pentru că stadiul militant al romantismului românesc se încheiase.

Deși, anterior, își dăruia sufletul și inima, pentru proslăvirea mamei ori a patriei, fără a cunoaște vreo urmă de vlăguială, totuși, în dragoste, o resimte, dar speranța este resortul care-l animă, precum pe robot, ultimele impulsuri electrice ale bateriei: „A mea privire tot rătăcește, / În depărtare mă uit mereu; / Și zi și noapte nu s-odihnește / Sufletul meu! // Este departe a mea iubită, / Și către dânsa ochiu-mi îndrept, / Căci și viața mi-este sfârșită / Din al meu piept!” (Ea e departe).

În solitudine, suvenirele, care-i ofereau o mângâiere minimală, nu se etalează decât în latura de obiecte, nicidecum evocatoare ale unor momente fericite. Când sunt contemplate, aproape ca niște icoane, nu vor transmite altceva decât nostalgii, ale lor însele, după strălucirea împrejurărilor care le-au pecetluit destinația, vitrina din camera poetului. Sinecdoca (acțiunea întoarsă dinspre om, către lucruri) creează o falsă impresie că suvenirele s-au animat și mișună fără încetare: „Dar sunteți triste, voi suvenire, / Ce pe la ochiu-mi umblați mereu, / Căci regretați acea fericire / Sufletul meu!”.

            Deja supus unei anume forme de cinism: în așteptarea diminuării durerii, însăși viața i se scurge, pe nesimțite, din trup, poetul nu mai are decât o ultimă consolare, parte a credinței religioase, că sufletul îi va „zbura la Dumnezeu” (Desperarea), în sfera exuberantă a raiului. Totuși, înainte de a-și fi încheiat socotelile pe acest pământ, ne sugerează ideea că viața are farmec și merită trăită; dintre plăcerile care l-au captivat, inserate într-un discurs liric pus în oglindă cu pastelurile senine ale lui Vasile Alecsandri, se oprește asupra celor mai simple: „Să șed lângă un arbor, să cânt și să privesc! / S-ascult a filomelei cântare-armonioasă, / Ș-a celorlalte paseri concertul îngeresc! // S-aud murmurul dulce al apei cristaline, / Ce printre flori și iarbă se scurge-ncetișor; / Să văd razele lunii plăcute, ș-argentine, /Venind să se reflecte în micul râușor;” (Prin selbea-ntunecoasă).

            Volumul de debut, Prima verba, deși ignorat de mulți dintre criticii și istoricii literari, totuși este rotund, cu aplecări înspre temele fundamentale, precum viața, iubirea și dubla călătorie, terestră și în lumea de apoi.    

„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”