În sala de aștepare…

Două fetițe, însoțite de mamă (care tot un fel de fetiță e), trec pe dinainte-mi. Cea mai mică abia merge și se împiedică ușor de gheata mea. E morocănoasă, trezită de dimineață, are o față rotundă, ochi mari (precum copiii din picturile lui Tonitza), părul prins în codiță verticală. Toate trei se așază pe banca din stânga, la o distanță socială corespunzătoare normelor pe care crainica le anunță iterativ  la difuzoare. Ce trist e totul la șase dimineața! Simt nevoia să-mi arunc ochii în telefon, parcă e mai multă viață pe site-uri. Ocolesc subiectele despre fotbal, din cauza eșecului de aseară al echipei favorite, dar mă bucur pentru Larisa Iordache, o gimnastă care zâmbește delicat.   

Fetița de adineauri se face auzită, din când în când: „Ma-ma!” (cum vociferează mecanic păpușile dotate cu mecanism de sunet și de mișcat ochii) – primul cuvânt răsună clar, însă celelalte abia se deslușesc, fiind rostite în șoaptă.   

Peste un rând, au apărut două femei corpolente, care au în grijă un băiețel de vreo șase ani. Deranjantă devine una dintre ele, care tușește gros, dând impresia că infectează aerul, cu toate că poartă mască. Pe banca din față, s-a așezat o tânără, picior peste picior. Îi văd numai buclele.

Afară, e încă întuneric. Nu-mi dau seama ce discerne băiețelul (care și-a tras gluga treningului pe cap) prin geam, fiindcă mai mult se vede reflexia celor dinăuntru, decât orice nălucă exterioară.  

De undeva din partea dreaptă, vine un huruit. Un bătrân înalt trage după el un troler minuscul. Are în minte să deranjeze, îl simt impertinent (pe bătrân, nu trolerul, care nu are nicio „vină” în ansamblu). În aceeași notă lentă a mersului, dă din gură o „jucărie stricată”, baba lui: „împachetată” în blănuri, își trece interlocutorul pe spicher. Între timp, un tânăr cu părul lung, prins în coadă, se chinuiește să citească din carte. Îmi este milă de el: se instalase confortabil pe banchetă, credea că va fi liniște de bibliotecă.

Nu se mai aude nimic, de vreo zece minute. Mă uit spre grupul de moșnegi (se adunaseră vreo două, trei cupluri – zburau împreună): dorm ca valizele. Dar telefonul, tot cel al vorbitoarei anterioare, sună și răsună. Un englez strigă: „Stop the phone!”. Nu există niciun stop: de acum, încep taclalele. Ce va fi lecturând tânărul din colț? Amestec de cuvinte pe foaie și de vorbe urcate ca ploșnițele în urechi.

Ca să mai omor din timp, merg să-mi cumpăr o gumă de mestecat.

(Va urma)

Cred că am suferit de covid în ianuarie, anul acesta. Era miercuri, mă îndreptam spre mașină și mi s-a făcut frig. Nu mă durea însă nimic: „Am febră?” – m-am întrebat. Ajuns acasă, m-am aruncat în pat, m-am acoperit cu trei plapume și abia peste trei zile m-am ridicat. Era 23 ianuarie (când a început calvarul). Pe bursierele televizorului apăreau primele știri despre pandemie. Nu aș fi făcut nimic altceva, decât să dorm. Printr-o asemenea stare, nu mai trecusem niciodată. Nu am mâncat nimic, dacă se întâmpla să mă dezvelesc la tălpi, mă lua iar cu frig și cu tremurat.

Cel mai rău îmi era când tușeam. Simțeam că se destructurează plămânii, aproape țipam când îmi venea să tușesc. Gripă sau răceală nu putea fi, pentru că nu aveam dureri de gât. După aceste trei zile de zăcut, l-am sunat pe Mihai Filip, regretatul meu amic, despre care aflasem că întâmpinase ceva asemănător: „Se rupeau toate în mine când tușeam” – îmi mărturisea. Cu acest punct comun urcam în mașinile despre care ne continuam discuția.

Când s-a decretat starea de urgență, l-am apelat pe medicul Herțog, să-l întreb despre covid: „Este un virus rezistent și extrem de transmisibil. A intrat în țară încă din noiembrie, anul trecut” – au fost cuvintele lui care s-au instalat precum pe o tablă în mintea mea.

Am ieșit extrem de slăbit din boală, dar îmi stătea bine. Toți mă complimentau, fără să fi cunoscut prețul transformării mele.

Am primit mesaj de Sf. Daniel, zi onomastică, pe care nu mi-am însușit-o până acum.

Reflectez la convorbirea cu Sandu B.:

– Doamna Ene a dereticat prin casă… În raftul de mijloc al bibliotecii, a dat peste o cheie enormă: „Cristina (fiica ei, medic rezident în prezent), de unde ai cheia aceasta?”. „Este cheia de la Bastilia (metonimie de tip argotic pentru un liceu – renumit pentru atmosfera severă – n.m.,D.I.). Dacă ai ști tu câți bani am făcut eu cu această cheie, furată portarului! Luam 10 lei să descui fiecărui elev care voia să chiulească”. Vezi, dacă scrii despre cheie, să scrii frumos, să nu o punem pe Cristina într-o situație ingrată.

Astăzi, aproape fără voie, am fost martorul unei distribuții de reviste. Am mers la gară, la două chioșcuri de ziare, la Universitate în centru și la alte două destinații, proxime Parcului.

Persoana care a fost cu mine mi-a oferit colecția revistei pentru anul curent, plus încă vreo trei cărți: o antologie în care apare și textul meu și încă două volume, al căror destinatar eram chiar eu.

La telefon, aflu că unul dintre amicii mei vechi are covid. Iar cu o săptămână în urmă, îl apelasem, pentru că aveam nevoie de curent pentru bateria mașinii. Până să fi venit el, dintr-o inspirație, l-am sunat pe Grig, care s-a oferit imediat să mă ajute. La mustață, am evitat contactul, deși la fața locului a ajuns și amicul în cauză. Era cât pe ce să dăm mâna, dar, știindu-ne amândoi precauți, nu am avut această pretenție (nici eu, nici el) să ne salutăm prin strângerea mâinii, doar de la distanță, prin semne. Am atins niște cabluri, mânuite însă de Grig, iar acum stau și despic firul în patru, pe seama faptului: a fost inspirație sau ce?

Primul apel, către cel de la care aveam mai multă nădejde de ajutor:

„Vin la tine – mi-a spus – , dar, mai întâi, trebuie să trec pe la service. Durează cam un sfert de oră”. Nu am avut răbdare, ușor panicat de situație, și am dat telefon lui Grig.

Până la ideea de a-i suna, am rugat vreo patru tinere, pregătite să traverseze, să mă scoată din impas (credeam că în doi metri, cu impuls mecanic, mașina o va lua din loc fără probleme). Le-am surprins cu privirea, când au venit în dreptul meu să mă întrebe dacă a pornit: îmbujorate la față de la efort și în continuare dornice să-mi dea o mână de ajutor – le-am fost atât de recunoscător în sinea mea.

Muncă de Hercules au făcut doi bărbați. Pe o străduță, fiind convinși de rezultat, au pus umărul și au împins automobilul tocmai în vârful pantei, de unde, la vale, motorul ar fi trebuit să duduie, iar bateria să se încarce. La indicațiile lor pedante, am tras de volanul înțepenit, ba în stânga, ba în dreapta. Sedanul trebuia întors cu fața la vale. Eram ca în filme. Probabil și lor le era drag că ieșiseră din casă. Unul dintre ei alerga pe lângă mine să-mi dea în continuare indicații. M-am luat după ce-mi sugera și nu am cuplat cu treapta întâia de viteze, ci cu a doua… Ne-am lăsat păgubași. Și uite așa mă apropiam, fără să știu, de „virus” (de purtător). Dar s-a opus Grig, cu temeritatea și amabilitatea lui. A sosit călare pe un roib (un Audi Q 7 – cât un tanc!)…

După toată zarva, automobilul mi-a părut avion, iar volanul ca uns, jucărie în mâinile mele.

P.S.

Bateria originală a ținut peste șapte ani.

Ultima cumpărată este Bosch, dar nu este cu nimic superioară celorlalte mărci (nu a ținut mai mult de doi ani).

Am ieșit în curte, am dat ocol piersicului, atent să nu alunec pe pământul jilav. Așezat pe bancă, mă uit la grădină. Azi, atmosfera este autumnală, dintre acelea care îndeamnă la vânătoare de vulpi. Cel puțin, la aceasta mă gândesc, la o vânătoare englezească, la care nu am participat niciodată și nici nu intenționez vreodată s-o fac, dar scena mi-a rămas imprimată în suflet, de la vreun film care o evoca.

Uneori, am impresia că sunt compus numai din privire. Nu degeaba Nichita Stănescu a scris Prin tunelul oranj. Gândul însoțește privirea, însă aduce din străfundul firii stări sufletești sincrone sau discordante cu mediul surprins, încât regret că nutresc emoție, pentru că emoția limitează bucuria de a fi element viu în mecanismul cosmic, de a-i trece prin vene ca un impuls.

Probabil, este confortabil să fii aparat, însă greul de a nu mai fi deloc, pierdut în hibă, apare atunci când te-ai defectat și depinzi de-o mână iscusită să fii reparat. Dar aparatului îi lipsește angoasa bolii, amuțind subit, înțepenit în timp, ca relicvă și nu mai dă socoteală în lumea de apoi, la cine știe ce judecată, după ce deja a mai trecut prin suferință o dată.

Și pentru ce ar pătimi sufletul mai departe de viața aceasta? Pentru ceva simțit la foc automat, precum invidia (când încă nu apuci s-o reprimi cu forța gândului distant și trăirea te-a și împins în păcat) sau ura momentană (când te-a călcat din greșeală cineva pe bombeu și nu mai ai răgazul de a o percepe drept întâmplare firească, întrucât gândul a formulat în cuvinte obida). Și logosul le-a creat pe toate, inclusiv păcatele noastre – le dă contur liminal materialului și imaterialului. De aceea, nu senzația de foame, căpătată în paradis, din cauza râvnei la fructul interzis, ci logosul rostit ori nerostit este suveranul sorții noastre (pe pământ și în cer).

În minte, îmi vin cercurile din Infern, după cum le-a imaginat Dante, deși el considera că a văzut la propriu spațiile prezentate. Toți cei întrezăriți de marele poet erau chinuiți de tarele firii lor, dar tot prin naștere le-au dobândit, de la Adam și Eva. A fi sfânt înseamnă să-ți domini firea, să fii Iisus (Adam perfect), dar cui îi reușește, fără putere dumnezeiască, singur în lupta cu sine? Mie nu cred…

Înainte de ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.

---

O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.

---

Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Am mai probat ceva: mămăligă în zahăr. Moșicul, fratele bunicului, spunea că în copilărie mâncau zahăr pe mămăliga. Am cerut cu încăpățânare să gust și eu… Nu recomand nimănui!

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

P.S.

Acum aproape zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

A trecut și prima ninsoare a iernii…

Azi, s-a născut Alfred de Musset, în 1810. Gândul la poemele scrise de el mă depărtează de atmosfera de plumb a zilei. Ce bucurie să trăiești pe vremea aceasta? Ce motive de seninătate aveau strămoșii mei (în această perioadă)? Mergeau prin nămol, poate până la un vecin, să mai discute despre vremurile de altădată, ale lor. Din astfel de păreri despre ce vor fi trăit, am mai prins și eu, ascultând în pat vorba lor domoală. Soba ardea, iar în locul tuturigii, date la o parte, fierbea oala cu boabe de porumb, boabe care se mâncau sărate ori, după ce fierbeau, erau coapte pe plită.

Iarna, mergeam la bunici. Începusem să nu mai suport vremea rece și să caut mijloace de a-mi petrece timpul liber, altfel decât închis în casă. Descoperisem tenisul de masă. Îmi cumpărasem două palete. Unul dintre tovarășii mei a avut ideea să mergem în sala de sport a școlii și să jucăm tenis acolo, fiind convins că directorul de atunci ne va deschide școala, datorită gradului de rudenie cu mine. Și a avut dreptate.

Nea Săndel (cum îi spuneam vărului tatei), în ciuda aparenței ursuze, a fost extrem de amabil, a venit, ne-a deschis școala și ne-a lăsat să desfășurăm partidele de ping-pong în liniște. Nea Săndel, deși foarte scund, se îmbrăca elegant și se purta cu emfază. Căsătorit cu tanti Rodica, pentru a ajunge la înălțimea ei, purta pantofi cu toc. Vorbea îngâmfat, dar nu tiranic. Mi-a împrumutat și un mănunchi de cărți, dintre care în suflet mi-a rămas Robin Hood.

---

În casa bunicilor, mai venea tata Ticu (așa-i spuneau toți). Din tot ce povestea, am reținut o secvență:

Prin anii șaizeci, la recrutare, cei din comisie i-au întrebat pe tineri: „Are cineva rude peste hotare?”. Dintre toți, Mamut a confirmat. Membrii au înnegrit la față, i-au dat afară pe ceilalți și l-au interogat: „Unde?”. „La Carpen, peste hotare” – astfel se obișnuia să se formuleze deplasarea în satul învecinat.

---

Vecină cu bunicii era „fina Rina” (ne spunea tuturor din neam „nașule”), o țigancă (probabil frumoasă cândva), curată, cu vorbă elevată, care știa să dea cu bobii; deseori, ne descânta. Fusese căsătorită cu fierarul Costumaș, după cum îi era porecla. Lumea „finii” era ireală, credea în duhuri și în propriu-i meșteșug de manipulare a acestora. Noaptea, se auzeau din drum zupăituri în casa ei, oamenii fiind convinși că femeia „se bate cu dracul”…

„-Uite, nașă, o auzeam cum se adresa bunicii, aici văd o cumpănă”.

„-Uliu, Doamne!”, se văita mama Ioana, din două motive: juca teatru și, în același timp, prin interjecție, încerca să se libereze de energia negativă identificată în aranjatul bobilor, dacă, totuși, „fina” ghicea un necaz?

---

Martor al acestor lungi seri de iarnă era și motanul, pe care bunicul îl gonea afară cu vătraiul, când i se părea că felina devenise prea „urâcioasă”, dând cu laba înspre o bucată de brânză.

Adineauri, m-a sunat Titi, din Germania, acolo unde lucrează în construcții, de peste douăzeci de ani. Inițial, m-a sunat pe whatsApp, dar conexiunea nu a reușit. Ulterior, am vorbit direct pe telefon, vreo patruzeci de minute.

Mi-a povestit, între altele, despre el. Bunicul său a fost austriac, mort în timpul celui de al Doilea Război Mondial, în luptele pentru Berlin: „Mă iau colegii de gât prietenește și mă întreabă de ce mă pensionez. Nu vreau să mor și eu în Germania, ca bunicul. M-am săturat… Bunicu-meu a fost originar dintr-un sat de lângă localitatea în care s-a născut Hitler. De fapt, unele dintre ideile lui Hitler au fost preluate de Ceaușescu: cea de bază era – ca fiecare om să aibă o casă, un serviciu și o mașină. Când se afla închis, Hitler l-a chemat la el pe Porsche și i-a cerut să proiecteze o mașină pentru toți germanii pe care s-o numească Volkswagen. Pe o bucată de hârtie de turnesol, i-a configurat modelul (Broscuța). Porsche s-a conformat. Altă idee a dictatorului, căruia îi era teamă de fisc – nu avea nicio datorie când i-au cercetat situația după moarte – , a fost să construiască autostrăzi (drumuri în afara localităților). Lui Hitler singurul care i-a întors spatele Antonescu a fost (a dat tare cu ușa la cabinet și a ieșit). Toți cei prezenți au crezut că Hitler îl împușcă, dar el a început să râdă: avea vreo cinci stări emoționale, când râdea, când era în depresie, când plângea ș.a.m.d.”.

„Și astăzi, aici nu te joci cu fiscul. Și pentru un euro, sunt în stare să te închidă. După treizeci de zile, vin la tine și te iau și de pe autostradă. Odată, am primit o hârtie în care mă informau că trebuie să restitui o sută douăzeci de euro, nu știu ce poprire. Până am găsit eu hârtia respectivă, mi-au crescut datoria la o sută nouăzeci și șase de euro. Astfel se procedează aici. Vară-ta Otilia credea că ei au să ne dea suma aceasta”.

---

Titi l-a avut asistent la facultate pe Tăriceanu (care i-ar fi făcut „mult rău: ne-a prins jucând cărți și a chemat miliția. A vrut să ne exmatriculeze”. Îmi mai spune: „La noi, la Severin, a stat în gazdă Ecaterina Andronescu (e din Malovăț). Mama a învățat-o să-și coase hainele” etc.

---

Cu ocazia convorbirii, am revăzut și eu în minte câteva trasee pe care mi le-a pomenit și am rămas cu o stare sufletească bună, m-am despovărat de sentimentul de închistare, sporit de vremea angoasantă.

P.S.

Mă uit la un meci de fond, centrala duduie, în curând, voi revedea poemul Memento mori.

Fiindcă m-am depărtat de copilul care am fost, iernile au devenit cu adevărat mai apăsătoare și am început să fiu atras de atmosfera de basm în care scria Vasile Alecsandri, foc în cămin și liniște plenară.

Un amic și-a exprimat intenția de a achiziționa un cămin electric, la sugestia Teodorei, fiica lui.

Prin 2007 sau 2008, am mers la o fermă de pomi, împreună cu Liviu J., care-l cunoștea pe patron. Deși situată în mijlocul livezii, casa este vizibilă din drum. Era o vreme de iarnă…

Patronul, originar din Moldova, își încălzea locuința printr-un sistem modern (pentru vremea aceea și probabil și pentru acum): fumul de la cămin traversa niște țevi fixate în zid. Desigur, țevile nu se vedeau, dar am aflat despre ele de la proprietar, când am discutat pe seama condițiilor sale de trai – pe care le consider idilice. Locuia împreună cu soția, un copil în premergător și cu o nepoată (care a venit cu noi la oraș, pentru cumpărături). Casa este bine concepută, cu un living din care se iese direct în curte, printr-o ușă dublă, de termopan, precum la fosta Casă a Scriitorilor de la Gura Văii.

---

Am făcut o trecere în revistă a unui moment autumnal, fiindcă astăzi abia mai pot respira afară, sub ploaia rece.

În general, zăpada îmi dă un sentiment de blocaj, iar în copilărie îmi plăcea așa de mult! Abia intram în casă, la amenințările mamei, altfel m-ar fi apucat dimineața prin nămeți. Cizmele erau doldora de apă (zăpada topită care îmbiba ciorapii). Cât m-am bucurat în clasa a treia, când doamna învățătoare a organizat un concurs de săniuș.

Aveam o sanie din corn (așa li se spunea țevilor din care erau făcuți talpeții) și un suport din lemn, vopsit în verde. Am pierdut concursul, pe care am fost convins că-l voi câștiga, pentru că doamna stabilise o regulă, să nu ne punem pe burtă pe sanie. Când a dat startul, sfoara a intrat sub tălpeți și, evident, sania mea a luat-o în stânga pârtiei.

Până la această sanie, am avut, fiind și mai mic, alta, din lemn. Plângeam pe lângă mama că nu am pe ce să mă dau, rupsesem atâtea nailoane, bunicul m-a auzit, a venit în deal cu sania aceea făcută de el, căreia i-am făcut proba imediat în curte și am fost dezamăgit, fiindcă abia se târa pe lunecuș, se înfunda la vârfuri. Am stat bosumflat până mi-a adus tata sania aceea adevărată. Bine, la Craiova, vedeam altele în magazin, mi le doream, dar tata îmi explica pe îndelete de ce e mai bună și mai rezistentă a mea.

Pe înserat, ieșeam în poiana din fața porții, eram singur și aveam timp să-mi închipui că sunt Ștefan cel Mare pe cal. Sau Mihai Viteazul. Manevram sfoara precum voievozii căpăstrul, priveam semeț zarea și când mi se părea că dau năvală turcii, porneam în „goană” spre ei. Învârteam în aer sabia de lemn. În plin avânt spre dușman, mai cădeam de pe „cal”, fiindcă nu se făcuse pârtie încă.

---

Însă agream schiurile. Cu toate acestea, o singură dată le-am pus în picioare, tot la vârsta copilăriei. Cezar, un băiat mai mare cu vreo patru ani decât mine, a ieșit cu ele în drum. I le confecționase bunicul lui. L-am întrebat cum: „A înmuiat blănile în apă caldă, pentru a le încovoia la vârf”. Aceasta am reținut. Mi se părea un artificiu incredibil (pe atunci), nu mai auzisem despre posibilitatea de a modela astfel lemnul. M-am urcat pe ele și dus am fost, pe ulița îngustă și abruptă. Mai târziu, mi-am dat seama că aveam talent la schiat. Nu am căzut o dată și nici nu mă gândeam că mi s-ar fi putut întâmpla.

---

Cam în vremea aceasta, așteptam vacanța, plin de bucurie. În ultima zi de școală a primului trimestru, am revenit liniștit de la școală, am deschis televizorul pe lămpi și m-am uitat la filmul Vlad Țepeș (rol jucat de Sihleanu). Mă feream să privesc finalul, când marele voievod urma să fie trădat și ucis de către propriii-i boieri (sfârșit încă neclarificat de istorici): la viclenia lui înnăscută și unică în istorie, s-o pățească atât de rău? Nu înțeleg.

---

Înainte de Crăciun, îmi revine în nări mirosul de mațe, pe care mama le fierbea dimineața, înainte de a mă trezi eu. Recăpătam o stare de pace și de siguranță.

---

Regăseam sub pernă sau lângă sobă cadourile aduse de Moș Crăciun. „Pe unde a intrat?”. „Pe horn!” -mă lămurea mama, în timp ce eu încercam să-l redefinesc în minte pe abilul bătrân. Cum a încăput pe coș, apoi cum a trecut el prin cuptorul de tablă al sobei și a ajuns fără zgomot în cameră la mine, să-mi lase cadouri și să plece mai departe la alți copii nerăbdători să-l vadă. Mă simțeam nedreptățit când îmi auzeam verii de la Craiova jurând că l-au atins, că era îmbrăcat în mantie purpurie, că i-au spus poezii și au primit în schimb darul la care au visat. Am rugat-o pe mama să ne mutăm și noi la Craiova, să-l întâlnesc și eu pe Moș, însă ea mereu argumenta că este mai generos al nostru și, dacă mai insist, poate îl supăr și nu mai trece pe la noi la anul.