Am luat-o de mână și în cer a început hora luminilor, aceea pe care o conducea Napoleon, când vremea se zbătea încă să se nască din hăul cosmic, iar lui îi rămăsese pe pământ neîncheiat războiul prusac.
O, pietrele filosofale care loveau soarele în frunte și făceau să țâșnească scântei pentru fruntea mai multor generații de genii! Ele înseși stăteau pe gânduri, asemenea lui Socrate, și măcinau, în adâncul lor, vechile mesaje de pace din Antichitate.
Dar te-am strâns în brațe și atunci, dinaintea noastră, s-a deschis paradisul. El atrăgea spre sine banca pe care ședeam, iar inimile noastre primeau bucurii din propriul sine nenumărate și mai strălucitoare decât veșmintele lui Iisus. Venise să binecuvânteze intimitatea noastră cu doar două cuvinte: „Fie iubire!”
Dar cum să nu fie? L-am interpelat eu, de la borna unei anumite vârste, care nu credeam că legătura noastră mai are nevoie de sprijin divin...