Ți-am prins mâna, 
iar cerurile, 
unul după altul,
au început să se rotească în cercuri de lumină.
Și am văzut timpul încă nenăscut,
ghemuit în întunericul fără margini,
așteptând porunca prin care haosul
se preschimbă în ordine și cânt.

Umbrele marilor împărați treceau prin înalturi,
iar, între ele, zăream și pe Napoleon,
neliniștit încă de războaiele pământești,
ca armura care nu înțelege
că nicio victorie nu poate întrece
pacea dobândită în veșnicie.

Departe, pietrele filosofale,
asemenea unor astre căzute dintr-un cer mai vechi,
loveau fruntea soarelui,
iar din ciocnire, se nășteau scântei
care coborau asupra oamenilor
ca semințele geniului.

Ele măcinau în sine veacurile,
cum morile măcină grâul,
și prefăceau amintirile lumii
în făină pentru pâinea păcii.

Dar eu am lăsat mâna ta
și ne-am îmbrățișat atât de strâns, 
încât ne-am auzit oasele scrâșnind
și atunci vălul lucrurilor văzute
s-a desfăcut dinaintea noastră.

Paradisul și-a deschis porțile,
iar banca pe care ședeam
a fost atrasă în sus,
corabie luată de curentul unei ape cerești.

Inimile noastre s-au umplut de lumină
și fiecare bătaie a lor
era mai strălucitoare decât aurul,
mai limpede decât cristalul
și mai vie decât focul.

Lumina Lui Iisus întrecea orice slavă,
iar veșmântul Său părea țesut
din însăși strălucirea dimineții.
Și El a rostit numai atât:
„Fie iubire!”,
iar eu, 
asemenea unui pelerin
care pune întrebare în mijlocul viziunii lui,
am spus:
„Doamne, 
nu Tu ai aprins această flacără?
Nu Tu ai unit aceste două drumuri
care au străbătut ani și anotimpuri
spre aceeași întâlnire?”.

Sufletele fericite au aflat în înalt
că dragostea nu aparține vârstei
și nu îmbătrânește,
că orice legătură adevărată
este o treaptă pe scara luminii,
urcată împreună,
spre bucurie.