Fântâna,
unde, copil fiind, 
strigam peste margini de piatră,
încredințat că în hăul adânc,
sălaș își găsise un duh 
care purta a mea voce în ecou.

​Privirea-mi gândeam 
să pătrundă prin apa cea limpede și rece,
așteptând să se arate la chip acel duh fără vârstă,
asemenea lui Păcală, înalt și uscat ca o trestie,
în straie care nu cunoșteau nici vechimea, 
dar nici noutatea,
cusute strâns pe corp, 
cu buzunare prinse-n nasturi de bronz,
iar pe creștet purtând 
o bonetă asemenea celor din oaste.

​Pe-o scară urzită din fir de păianjen, 
asemeni oțelului moale,
strigătul meu urca mai sprinten 
decât ciutura grea din stejar
sau decât raza de soare 
pe care-o prindeam din înaltul cel sfânt
cu sticla oglinzii lucioase, 
întorcând-o din drumul ei veșnic.
O lăsam să cadă în adânc, 
să alunge umbrele negre,
ca ochii șugubățului ascuns sub undele pure
să aibă ce desluși în întunericul fântânii de piatră —
căci mama îmi vorbea 
despre vestise existența acelui stăpân.
​Iar lanțul cel greu pe roată 
suna ca un orologiu din vremuri.

Privam cerul măreț răsfrânt 
în apa oprită în jgheabul de lemn,
închis cu dop de cârpă uscată 
sau cocean de porumb.

​O, câți soli ai cerului 
căutam pe oglinda acelei ape!

Iar când slăvitul Ilie purta carul de foc prin tărie,
lăsând să-i cadă dovlecii grei 
pe bolta de piatră a cerului,
în timp ce tunetul bubuia 
în urma fulgerului ce despica orizontul
ca o ramură frântă din pom, 
mă trăgeam înapoi cu sfială.