Omul cel fără de casă și fără de patrie,
care prin piața din Brazdă-și mânat-a 
căruciorul de fier,
un divin rătăcitor 
care-și purta pe pământ întreaga avere:
cartofi rânduiți și o plasă din nailon.
Bărbat înalt și uscat, 
având tâmplele ninse de vreme,
trecut de șaizeci de ierni, 
cu șapcă umbroasă pe frunte.

​Iar din urmă-i veneau, 
precum fiarele sprintene-n codru,
doi dulăi cu blana de aur, 
sprijinitori ai pasului lui,
care din vreme în vreme opreau a lor mers 
și cu colții
căutau răzbunare pe puricele 
care le chinuia încheietura piciorului drept.

​În jurul bărbatului, 
ca niște monede de bronz 
adunate-n pungi de drumeț, 
se strângeau umbrele deșilor arbori;
Dar din ele, câteva, 
dacă își ridicau fruntea spre drumeț,
cădeau fără vlagă pe caldarâmul murdar 
și încovoiat,
răpuse de duhoarea cumplită 
care venea din îmbrăcăminte-i.
​Și atunci hoardele nevăzute de microbi, 
nemiloasele bacterii,
strigau cu chiote mari de biruință 
pe pielea-i bătrână,
în timp ce bărbatul gemu de durere 
sub ironicele lor sărutări.