Prin luna mai, 
când iarba de pe coastă 
se înfoia ca un păun, 
tata mă îndemna 
să mergem împreună la cules de fragi. 
El o lua înainte 
și nu știu cum făcea, 
dar pe unde se oprea, 
fructele se aprindeau în iarbă 
ca niște lampioane.

Mă aplecam să le culeg, 
însă, 
până să le rup codița subțire 
ca un fir de ață, 
privirea mi-o furau insectele 
care umblau printre firele de iarbă, 
ca mașinile pe o șosea aglomerată. 

Dintre toate, 
cea mai vizibilă era gărgărița. 
Greoaie și leneșă cu orele, 
devenea, 
dintr-odată, 
neobișnuit de sprintenă, 
când se hotăra să-și ia bagajul 
și s-o șteargă. 
O ghidam să-mi meargă pe dosul palmei:
„Gărgăriță riță,
zboară-n poieniță,
du-te la Pleniță!”.

Aici încetam să-i mai descânt 
și mă întrebam 
de ce tocmai acolo 
trebuia să ajungă. 
O fi vreun grăunte de aur, 
care să-i scânteieze în cale 
și s-o lipească de strălucire, 
ca pe o făptură miraculoasă? 
Dar întrebările se pierdeau curând 
în parfumul fragilor. 

O, amintire, 
dacă ai fi rămas încremenită 
într-un ceas, 
te-aș fi vizitat ca un ac de măsurat 
secundele!