Dacă Eminescu ar fi trăit 100 de ani:

– am fi avut înregistrări audio și video cu el;

– ar fi participat la realizarea idealului politic al tuturor românilor, România Mare (1918), visul lui fiind refacerea Daciei Mari, primordiale;

– ar fi fost martor la declanșarea Primului Război Mondial precum și la a celui de-al Doilea Război Mondial;

– poate ar fi avut de suferit la instalarea regimului comunist (1947): „Egalitatea nu există decât în matematică” (Eminescu);

– Nichita Stănescu ar fi avut ocazia să-l cunoască, să fi dat mâna cu el (pe masa de lucru a lui Nichita Stănescu, exista mereu una dintre fotografiile marelui poet);

– ar fi cunoscut manifestările următoarelor curente literare: simbolismul, dadaismul, modernismul (cu toate ramurile: cubism, ermetism, existențialism, constructivism, suprarealism) și… proletcultismul;

– ar fi fost contemporan cu Lenin;

– l-ar fi „condus” Gh. Gheorghiu-Dej;

– Bunicul meu (născut în 1920) ar fi împlinit treizeci de ani în 1950, tatăl meu, cinci.

Dar, pentru că nu a trăit decât treizeci și nouă de ani, nu deținem decât patru fotografii ale lui, poate cinci (cu aceasta postată la articol), nu știm ce glas a avut (se spune că ar fi avut un glas aproape grosuț, ușor tremurat), nu știm înălțimea lui: Iacob Negruzzi îl vedea înalt, alții, scund.

Totuși, Tudor Arghezi (care avea nouă ani) a dat ochi în ochi pe stradă cu Eminescu.

O metaforă concluzivă pentru cât de puțin a trăit marele poet, singurul geniu recunoscut al literaturii române, ar fi: Eminescu nu a apucat să vadă nici măcar automobilul.