Nu voi începe așa: 
„Înglodată în datorii, 
femeia a căzut în subsolul paginii, 
dintre lucrurile pe care le strânsese cu mare trudă”. 
E improprie sintagma „mare trudă”,
pentru că munca e a scriitorului, 
care, din simpatie, 
i-a confecționat un univers, ale cărui detalii
niciodată nu se vor prăbuși. 
Să se aibă în vedere 
că există și alte personaje 
înclinate spre armonie, confort și modernism, 
care încheagă mereu relații, 
escaladând prima pagină, 
voi lăsa textul să respire natural, 
fără a le sufoca pretenția. 

Deci, nu voi strica, 
sub nicio formă, 
echilibrul 
celui mai luxos etaj al cărții, 
deși femeia va tuși la aprecierile critice, 
pe când, în subtext, 
alta mai tânără se ridică în sunet de tobe,
își colorează splinul 
poți spune, cititor drag,
de unde se vede că vorbeați despre ruptură 
ca despre oglinda unui moment.   

Mențiune!

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat, spre marea mea uimire.

Ai venit la mine să-mi spui 
că sentimentul tău este prea lung, 
ca să-l poți purta singură. 
M-ai rugat să tai și să opresc și eu puțin din el,
dacă tot s-a întâmplat să-l aduci la mine. 
Nu aveam atunci să știu că, 
decupând un capăt, 
voi întâlni, din casă, până la colțul străzii, 
cât ne-am plimbat, 
un univers restrâns, din care s-au detașat 
o babă (care-și spunea încet 
că vremea caldă e prea împovărătoare pentru ea),
o copilă, care-și rătăcea, 
după cum râzând mărturisea, 
pasul prin frază 
și, tolănit sub umbra unei inimi bune, 
care bătea aproape la fel cu a mea,
alt sentiment, care visa la vacanță. 
Aș fi vrut, 
dintr-un impuls firesc, să-l trezesc 
la realitatea cotidiană 
și să intre în tipar, pe ușa din față, 
chiar dacă o mașină l-ar fi putut accidenta. 
Aceasta ar însemna că existența lui 
nu ar avea motivație nicidecum 
să se rupă de ceea ce el aspira să-i fie lume, odată. 

Mențiune*

Niciun poem, dintre cele pe care le-am transcris aici, pe blog, din caietele mele, nu a fost niciodată publicat.

Cuvintele fac larmă, 
stau ca niște stâlpi
și dau amploare sensului pe care-l poartă,
scapă de sub control viziunile 
lor. Nu se mai minunează nimeni 
de nimic...

„-De ce se regăsește intrusul 
acesta aici? Noi deținem o priveliște milenară
și, uite! că, sub el, s-a turtit”.

De pe templele grecești, cad zei,
îi simt cum urcă în spinarea mea. 
Esop este înghițit de propriile-i fabule, 
să nu vă mirați, așadar, 
de mirosul lui, când îl veți întâlni,
nările, de pe acum, ne sunt impregnate 
cu miros de etern putrezit.  

Orașul, 
cu privirile ca două sacoșe, 
umplute cu luminile farurilor, 
trupurilor și ale plajei, 
pune capul pe mine, să odihnească. 
Repede îmi adun gândurile, 
le opresc esența în subconștient, 
ca să nu răspundă în cer,  
între tălpile îngerilor și, 
nemaiștiind dacă este bine să întrețin discuția,
precum înteții un foc - of, 
dar nu trebuia să recurg 
la o asemenea expresie!, 
mă rostogolesc într-o frază, 
al cărei abur, 
de la cuvintele care s-au transformat în flacără, 
se preumblă pe dinaintea mea.

Fără șubler în scris, 
te încumeți la o poetică treabă, 
pentru a da măsura exactă a lucrurilor. 
Tragi cât poți de dimensiuni, 
încerci să lărgești spațiile. 

Stăm cu urechea lipită de Dumnezeu,
care a pus glasul lucrurilor să atârne de gesturi 
și fapte. 
Nu-i ușor pentru obiect să rămână sec,
să se crispeze sub mâna spulberând momentul...
Să mai vezi și o găină 
coborând pe șesuri, 
cu a sa gușă plină de pită. 

Mai aștepți ceva de la viață, 
vreo nălucă să te curteze la ceas vesperal?
Privește-mă cu atenție 
și nu-mi spune că port arsură de sori. 
E inutil, cred, să repet -
făurisem cu fetișcana 
o iubire din stele. 

Ia-ți, stilou, cerneala în dinți,
începe apoi să destrami tipare, 
să cadă capete pe tobe stelare! 

Concitadinii stau prinși de garduri,
privindu-ne, fără perdea,
cum tocmim lista de locuri de vizionat.

Hai să părăsim lumea orașului, 
cu ecourile ei strivite între mașini!
Am zărit un codru pe care aș vrea să-l cunoaștem 
la pas, 
să ne împiedicăm în frunze. 
Nici la premiile Oscar 
nu s-a așternut cuiva un covor 
atât de moale și de prietenos!

La fiecare cădere pe inima mea, 
eu te voi lăsa acolo,
să tăinuiești cu trăirile mele pentru tine, 
să vezi ce mai vreau eu de la noi...

Încercându-și deschiderile în referate care lunecă 
din mape, studenții sunt, în rest, destul de discreți, 
puține vorbe au de adăugat la masa lumii. 
Lecțiile de istorie ale lui Tertinius sau Propertius
nu mai ajung la noi, oricât de mult
magistrul încearcă să le lungească. 

Dincolo, 
îngerii încleștează luminile sub formă de spadă. 
Ni se pare că am fi umbre sărite din raze.

Vedeți? Crângul rămâne nou, până se rupe 
o cioară de el, 
până când aceasta face bâldâbâc! în oceanul 
sufletelor. 
Nu vă mirați 
de mirosul eterului care vă umple nările, 
se întâmplă să vină de departe,
dintr-o negură care, acum, plutește pe litere,
limba de ceas îi poate măsura creșterea. 

Ochii tăi persistă în memoria mea 
și au desfigurat singurătatea, făcând-o hâdă 
și de nesuportat. 

*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)

I. L. Caragiale are voință de absurd pe care întâi și-o exprimă în didascalii prin expresii lapidare, de anunțare a gesturilor și faptelor, apoi, în dialoguri, impunând uneori personajelor să joace o tatonare plină de umor, al cărei scop este de a returna piesa, cu mai multă grandilocvență, înspre acțiunea proiectată. Tușeul deschide ferestre înspre absurd și nu-i aparține. Frecventă și în Momente și schițe, tatonarea constituie un prilej de absurd pe care autorul nu-l repurtează din cauza mentalului vremii și pe care îl descoperim în trei direcții, ale situațiilor existențiale, ale indicațiilor scenice și ale replicilor.