Răstignit pe litere, 
Zeus își spunea în barbă  
vorba noastră populară: „Ce ție nu-ți place, 
altuia nu-i face!” și ofta, 
gândindu-se la Prometeu, 
titanul milos, 
care dăruise oamenilor 
o copie a fulgerului din cer, 
focul pizmaș, talpă a iadului...

De la acea poruncă nedreaptă
(ca Prometeu să fie înlănțuit pe stâncă
și să îndure în ficat lovitura de oțel,
a pliscului vulturului întunecat), 
a început puterea lui Zeus să scadă - 
ajunsese el, 
cel mai de temut dintre olimpieni,  
slab (ca fata de împărat, 
blestemată să fie bătrână mereu); 
jilțul și l-a pierdut, în fața lui Dumnezeu, 
care, din umbră, îl lăsase
să conducă pământul, 
huma albastră din univers, 
dar numai până la prima eroare 
de viziune, 
această decizie de înfumurat, 
orbit de propria-i glorie. 
(Va urma)