Când sufletul meu de copil
l-a îmbunătățit,
îngerul a zburat.
Eram Adam pur,
ca toți vlăstarii oamenilor mari,
când vârsta mea l-a salvat.
După aceea,
speram să-mi văd numele trecut
pe hartă.
Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil,
a zburat,
dar mi-a luat și mie,
la cer,
vârsta de aur,
care l-a salvat.
După aceea,
am urmărit să-mi văd numele
pe hartă.
Când îngerul s-a îmbunătățit
cu sufletul meu de copil,
a zburat,
dar mi-a luat și mie,
la cer,
vârsta de aur.
Eram Adam curat,
ca toți vlăstarii oamenilor mari,
când vârsta mea l-a salvat.
Mulți ani, mă uitam pe hartă,
să-mi văd numele trecut pe hartă,
peste ulm.
L-am dus pe înger
la noi, în casă.
Bătea numai dintr-o aripă.
Era mic de tot,
cât o farfurie.
L-am așezat pe masă,
uitându-mă fascinat
la mecanismul,
turtit de la impact.
„Cu o suflare caldă,
îl refac”.
-Ce ai, băiete?
-Un înger! răspundeam,
neștiind că numai eu îl vizualizam.
Ai mei,
pe bună dreptate,
intraseră la idei.
Îngerul era din aur pur
și reflecta obiectele din preajmă.
Era ca mierea,
o peliculă blândă,
care lasă ochii să o străbată,
cu ațintiri.
(Va urma)
„Ai lăsat pagubă în urmă, Adam!”
a constatat Dumnezeu,
gândindu-se la o întâmplare,
despre care nu i-a spus omului
de lângă El, lui Adam cel mut,
dar pe care am surprins-o,
cândva,
eu.
În ulmul (din satul Cleanov),
trecut pe hartă
ca o minune a naturii,
s-a înfipt un înger, cu mintea coaptă.
Aurul din aripi i s-a topit în scoarță.
Eram copil, pe atunci...
L-am dus pe înger la noi în casă.
P.S.
Atât de gros era ulmul,
încât, în despicătura din trunchi,
își trăgeau țăranii căruțele,
adăpostindu-se de ploaie.
(Va urma)
„Rămăsese vid în Eden,
cât un stat de om. Pe acolo,
îngerii cădeau în gol.
Ei nu-Mi spuneau nimic,
dar le vedeam focul din zbor,
abia pâlpâind.
Vidul se scurgea în cosmos,
ca o idee.
Uită-te, Adam,
prin telescopul Hubble:
iată! gurile acelea negre,
scăpate din mâna unui stomatolog,
toacă lumina din aștri -
ele sunt reziduuri
de la reparațiile Mele”.
(Va urma)
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
