Părinte, 
se adresează Diogene aceluia care încearcă 
să vorbească despre zei și religie
oricui îi iese în cale, 
dar, adeseori, nimerind cu bâta în baltă, 
bănuiala ta este vinovată...
Când femeia a intrat în aulă, 
este adevărat: mă aflam singur 
și mă ridicasem să merg la atelierul de sticlărie, 
dar ea, surâzând, a deschis o discuție. 
Din vorbă în vorbă, bob cu bob, 
am ajuns la o cunoștință comună,
despre care aflasem că mințise despre mine.

Fac parte din tribunalul 
care acordă patalama pentru aspiranții 
la titlul de filosof al cetății. 
Bărbatul respectiv, 
cunoștința noastră comună,
a susținut, 
în fața altor membri de vază 
în societate, 
că din vina mea 
nu a putut obține calitatea de filosof
și a inventat o poveste, 
că a fost amicul meu, 
că ne-am fi certat și, de aici, 
animozitatea mea față de el,
ori adevărul - și eu port steagul cinstei - 
este următorul: 
pe distinsul bărbat l-am întâlnit 
o singură dată în viața mea, 
acum mai bine de trei decenii, 
pe când studiam. De atunci, 
nu l-am mai văzut niciodată.
Chiar mă întrebam dacă, într-adevăr, 
învață unde mi-a spus, 
la aceeași instituție cu mine.
Când s-a văzut respins, 
m-a căutat, sub auspiciile ficțiunii lui, 
dar i-am retezat elanul, 
cu varianta mea, cea reală, 
expusă anterior - 
că nu ne-am întâlnit, 
decât o singură dată etc.
și, oricum, eu susțin pe oameni, dacă pot, 
nu-i blochez.  

Când părintele a intrat în cancelarie, 
mă aflam la apogeul indignării, 
peroram pe seama „poveștii”,
cusute cu ață albă.

În sutana lui, 
părintele a bănuit, 
remarcându-mi verva, 
o simpatie pentru interlocutoare 
și, astăzi, o deconspiră tuturor. 

Dar, Doamne,
Adam a îngăimat, 
de ce nu ai scos din rădăcini 
pomul interzis
și pe mine să mă fi păstrat în rai,
în locul vegetalului - 
deja dobândisem cunoștința binelui 
și a răului; gura mea însăși 
ar fi fost un copac vorbitor.
Îngerii Tăi, 
secătuiți de învățăturile 
pe care le-au tot dezbătut, 
tolăniți în iarba verde și moale, 
la umbră dulce,
ar fi venit la mine; inspirat 
și adăpat de seva pomului,
le-aș fi perpetuat orizontul de cunoștințe,
de știință integrală.
Nici nu ar fi fost nevoie 
ca ei să-și abandoneze dialogul
din locul în care l-au început,
ca pe o masă, bogat spirituală,
puteam eu veni la ei 
și le-aș fi vorbit îndelung,
pe limba fiecăruia.
Deși aș fi fost singurul alergător prin Eden,
nu aș fi resimțit deloc oboseala,
față de ceea ce-mi pățesc picioarele, 
astăzi, aici, pe pământ. Aș fi fost fericit,
într-o odihnă veșnică.

Energia deplasării,
neîntreruptă în zborul către pomul
cunoașterii,
i-ar fi făcut pe îngeri mai oameni decât mine,
lumina conservată - le-aș fi luat drumurile din picioare, 
Doamne! - 
i-ar fi umflat și înălțat, 
ca pe baloane.
Niște îngeri grași...
De aceea, m-ai sacrificat pe mine,
pentru a rămâne îngerii Tăi supli și vivace? 

Părinte, 
se adresează Diogene aceluia care încearcă 
să vorbească despre zei și religie
oricui îi iese în cale, 
dar, adeseori, nimerind cu bâta în baltă, 
bănuiala ta este vinovată...
Când femeia a intrat în aulă, 
este adevărat: mă aflam singur 
și mă ridicasem să merg la atelierul de sticlărie, 
dar ea, surâzând, a deschis o discuție. 
Din vorbă în vorbă, bob cu bob, 
am ajuns la o cunoștință comună,
despre care aflasem că mințise despre mine.
(Va urma)

Această cale a farmecelor (vrăjilor) este veche; 
Apollo al nostru arată o forță nevătămată de vreun vers sacru (descântec).
Eu (fiind) conducător: stihia nu va fi îndemnată să iasă din mormânt,
iar bătrâna (vrăjitoarea, n.m.) nu va crăpa celui infam (ei, n.m.) pământul
(dinainte-i, n.m.), printr-o rostire, 
nici nu va trece (prin descântec, n.m.) semănătura dintr-o holdă, într-alta,
nici nu va face să pălească, pe dată și pe neprevăzute, în umbră stinsă, cercul lui Phoebus. 
Când cetatea respinge războiul, 
dar magistrații aleși votează pentru acest război, 
o să aibă atmosfera unei vieți și a unei morți violente. 

După obicei, luna este purtată de cai de zăpadă.
Nici inimile nu depun iubirile descântate,
nici Amor (Cupidon) învinsul nu va fugi de via pucioasă (de sulf, n.m.).

Ce ți-au ajutat buruienile pământului, 
când ai fi dorit, Colchos, să rămâi acasă, în patrie?
Ce ți-au ajutat, Circe, plantele Perseidei?  

-Acum știu, 
a continuat Adam să grăiască lin, 
raiul este un relief fix, 
din al cărui sol, 
nu poți scoate un pom din rădăcini. 
Bogățiile încântătoare 
formează un tot indestructibil și imuabil,
pe care, pesemne, l-ai aflat așa, 
în toată splendoarea lui albă, 
când veșniciei i Te-ai sustras, 
într-un atotcuprinzător și mai mare. 
Veșnicia dilatată erai Tu, Doamne,
iar când ai vorbit,  
gura Ta a căpătat contur;
după sfânta vibrație a logosului,
strălucirea, 
care Te alcătuiește, 
a venit, 
tiptil-tiptil, 
din vastul amorf 
și Te-a așezat, 
ca pe tron, 
într-o configurație, 
asemănătoare cu a mea: 
„Să facem om după chipul 
şi după asemănarea Noastră”...
(Va urma)

-Eva ți-a suflat ceva la ureche
(și ai ascultat-o),
Eu, peste tine, duh de viață...
Un singur lucru - să nu mănânci 
din pomul cunoașterii -
ți-am cerut, Adam, 
și nu ai respectat.
Deși observ amprenta Mea,
rămasă ca o pecete în carnea ta,  
totuși, nu-Mi dau seama 
cum natura ta subversivă
a apărut din suflarea Mea. 
-Ți-a fost mai drag pomul decât omul, 
Doamne! Pomul acesta l-ai găsit deja în Eden
sau a răsărit, 
deodată cu tine,
din aceeași esență a infailibilității
și nu este pomul vreo invenție de-ale tale, 
cum pe mine m-ai scos din țărâna planetei, 
pe-a cărei scoarță m-ai alungat ca pe o stihie? 
-Adam, începi să Mă judeci
și nu-Mi pare bine. 
Am mai depărtat de Mine,
cât am voit de mult, 
pe alții, fiindcă au fost trufași...
-Dar în glasul meu este indignare, 
nu vrăjmășie, Doamne!
Îmi este greu fără pacea din rai. 
(Va urma) 

Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat (nai, n.m.)
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.

Ce să mai spun, când roiurile (de albine, n.m.) fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin. 
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori, 
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).

Țăranul culege strugurele copt în toamnă
și musturile curg sub talpa goală,
în anumite timpuri, strânge ierburile retezate (fânețele, n.m.) 
și curăță cu un pieptene rar (greblă, n.m.) ogorul tuns. 

Însuți poți pune, în grădinile udate, o plantă;
însuți poți dirija undele unui izvor. 
Va fi venit vremea altoirii: fă creanga să primească 
ramul nou
și pomul va sta blând printre străini. 
De la un timp, sufletul a prins să se încânte de aceste îndeletniciri 
și Amor l-a părăsit, cu aripile zdrențuite.

Țăranul culege strugurele copt în toamnă
și musturile curg sub talpa goală,
în anumite timpuri, strânge ierburile retezate (fânețele, n.m.) 
și curăță cu un pieptene rar (greblă, n.m.) ogorul tuns. 

Însuți poți pune, în grădinile udate, o plantă;
însuți poți dirija undele unui izvor. 
Va fi venit vremea altoirii: fă creanga să primească 
ramul nou
și pomul va sta blând printre străini. 
De la un timp, sufletul a prins să se încânte de aceste îndeletniciri 
și Amor a ieșit (din suflet, n.m.) cu aripile neputincioase.

Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea țarina ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă. 
Într-o parte, alte înalte păduri răsună de tunete
și bivolița se tânguiește că lipsește vițelul ei.

Ce să mai spun, când roiurile fug de fumurile puse dedesubt,
ca să iei din știubei (stupi, n.m.) mierea de care este plin. 
Toamna dă poame și vara este frumoasă pentru recolte,
primăvara furnizează flori, 
iarna este despovărată de foc (de caniculă, n.m.).

Câmpurile și plăcerea de a le cultiva încântă inimile. 
Poruncește ca taurii îmblânziți să supună gâturile jugului,
ca plugul să rănească adânc ogorul dur.
Acoperă cu pământ semințele cerealelor: 
acestea ogorul tău ți le înapoiază cu multă dobândă. 
Privește ramurile pomilor, îndoite de greutate;
pomul poartă, cu dificultate, povara care a rodit. 
Privește râurile care dispar, într-un murmur plăcut;
Privește oile păscând o iarbă fertilă. 
Iată și căprițele: ele atacă peretele din râpa stâncoasă 
și bolovanii porniți;
deja se vor întoarce (căprițele, n.m.), cu ugerele pline, la iezii lor.
Păstorul intonează cântece dintr-un flaut neregulat
și nu lipsesc câinii însoțitori, o gloată zeloasă.