*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 3 / 2023

Laureat al norilor se autointitulează Ion Cristofor în antologia de autor, apărută la Editura Școala Ardeleană, anul trecut. Sigur de sine, cu emfaza acceptabilă a aceluia care își asumă propria viziune asupra vieții, Ion Cristofor se consideră câștigător în fața sieși, datorită explorării spațiului terestru, pe ale cărui domenii le denominează prin simboluri. A pune ștampila înseamnă a cunoaște cu desăvârșire obiectul vizat, a-l clasa și plasa, ca pe dosar, în raftul memoriei.

Astfel, are temeritate în fața fulgerului, emanație a forțelor incomensurabile ale naturii, iar modalitatea de a-l fi oglindit în pagină justifică pe deplin atributul menționat încă din titlu, acela de laureat al norilor: „Se aude fulgerul căzând în carierele de marmură” (După-amiază). Nu manifestarea fulgerului este primordială, ci sonoritatea numelor „celor morți”, dintre care acela al iubitei iese în evidență, fapt care confirmă sfârșitul iluziei: „Basta cu confidențele iluziei / (mâinile iubitei ca frunzele toamnei) / după-amiaza este frumoasă ca alcoolul călăilor / cum clinchetul banilor / se bănuiește o retragere strategică a luminii în / pietre”. Înrudită cu fulgerul, este flacăra. Datorită luminilor specifice, luna octombrie pare a se defini prin suportabilitatea unei „lumini suverane” care „piaptană arborii în delir / cenușa stăruie să-i înveți inutila sa limbă / și iar te izbește peste gură tăcerea / cu mânușa de fier” (Flacăra). Când sursa luminilor, precum stelele, devine „rece, lătrătoare” (Repetiție generală), poetul, cu nostalgia paradisului pierdut, își arogă dreptul de prim demiurg, pretinzând: „Fiat lux!” și așteaptă, încrezător, ca peisajul lugubru să descrească: „Mări de cenușă în reflux / Cuvinte-n sânge, sigilate / Se-ncheie ora”. 

Din rândul fenomenelor atmosferice, poetul este fascinat de zăpadă, care, prin repetabilitate și inspirarea aceluiași mister, asigură legătura cu alt veac: „La nesfârșit cade zăpada altui veac pe umerii tăi” (Tăcut cobori în vâltoare). Chiar într-un context hibernal, simpla așezare a fluturelui cap-de-mort pe fața poetului, duce la declanșarea unor evenimente cu dimensiuni aproape apocaliptice, întrucât prevestirea unui fapt tragic, precum dispariția liricii însăși (aceasta ar fi sugestia metaforelor), amalgamează lucrurile: „prea limpede ați auzi pe străzile pustii / strigătele taurului lui Phalaris / lebăda izbindu-se de ziduri în ceață / singurătatea poetului așezându-se pe tronul de foc” (O, dacă fluturele). Altă consecință ar fi șubrezirea lucrurilor, a realității însăși, în favoarea imaginii acestui fapt, rămase în conștiința poetului: „O, tristețe a vulturilor / întâlnindu-se pe un hoit / și vrabia ciripind / bucuroasă de plecarea iernii / pe lama unei ghilotine” (Vrabia). În orașe, ceea ce poate fi înspăimântător, precum sunetul sirenelor anunțând primejdii generale, nu dispare, efectiv, niciodată, dimpotrivă, este conservat „în țevi de plumb” (Miezul nopții), ca sub acțiunea unei legi de a păstra calmul la suprafață și de a permite etalarea numai a ceea ce este permisibil. Când predomină ateismul sau, în mod oficial, religia este interzisă, regnul vegetal preia de la oameni reguli din credința milenară, aplicându-le chiar sub nasul lor : „E miezul nopții / sirenele tac / retrase în țevile de plumb / ale blocului / în care locuiești // Vaiete și șoapte îndepărtate se aud / îndrăgostiții din camera de alături pesemne / sau poate frunzele în aer / la judecata de apoi / a anotimpului”.

Lirica scrisă de Ion Cristofor are note bacoviene, dintre acelea care te urmăresc tocmai prin străbateri surprinzătoare de culori, ca o izbucnire de raze în toba unui amurg plumburiu.

Volumele revăzute, din care sunt selecționate poemele, au fost publicate într-un interval de aproximativ patru decenii: În odăile fulgerului (1982), Cina pe mare (1988), Marsyas (2001), Casa cu un singur perete (2004), Sărbătoare la ospiciu (2004), O cușcă pentru poet (2007), Angore et taedio (2009), Cine a dat foc Romei (2010), Geamantanul de sticlă / The glass suitcase (2011), Orchestra de jazz (2012), Gramofonul de pământ (2014), Nopți de jazz / Nuits de jazz (2015), Cronica stelelor (2017), Vida de reserva / Viața de rezervă (2017), Poeme canibale (2021). 

Din alaiul de curente literare, Ion Cristofor a luat ritmul (din ce în ce mai rapid, prin eludarea elementelor de legătură), deci, haina, pe care a potrivit-o propriului sine creator. Ca în situația oricărui autor important, temele au rămas aceleași: dragostea (doar sugerată, nu împopoțonată cu împliniri și eșecuri), natura (văzută ca prin ochelari fumurii, numai în acele aspecte frapante), orașul (cu toate metamorfozele presupuse de trecerea vremii și a regimurilor politice) etc.

Inclusiv prin numărul mare de pagini, peste șase sute, volumul Laureat al norilor (1981 – 2021) este ca un stâlp care sprijină universul interior clădit pe seama decriptării cosmosului cu zei și fără margini, la care se uitau, deopotrivă, egiptenii, tracii și mayașii.