La răsăritul primei luminări,
am pornit către oraș.

În trunchiul copacilor, se aud sevele...
Dintr-un astfel de vuiet,
floarea caișilor și-a arătat frumusețea.
Și cea a corcodușilor!

Inima mea rămâne
în întuneric,
ca o oglindă 
care nu a mai reflectat
chipuri senine.

La suprafață,
sunt ușor,
dar înăuntru, încărcat
de rana orgoliului...

„Viața merge înainte!" -
un moto nezdruncinat  
de nicio zi a prăbușirii lumii,
pe drumul timpului.

Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuiet, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte!” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului.