Într-o cameră, 
suspectă de tinerețe,
el scutură pulberea amorului propriu
într-o scrumieră.

Câți nu i-au strigat:
Celulele tale nu ard pentru nimic,
decât pentru eternitate!

Râsul veiozei încuraja
constanța scrierii.

Mâna însăși a ezitat. Parcă
s-ar fi cufundat în interjecții.

Acoperișurile, 
dacă n-ar fi tăcut,
ar fi impregnat ninsoarea
cu o tristă zvâcnire de cuvânt,
iar oglinda cerului
n-ar mai fi lepădat pe tablă
niciun abur de lux.