Te-am surprins suportând mânii,
când soarele trebuia urcat din nou în cer
pe scările sufletului
și frângea umbra singurătății
care îți dădea târcoale.

Oh, păstrează-ți, prietene, bucuria,
ca istoria să dea greș
pe spațiile albe, încă nescrise,
în siajul roții
care trasează liniile amăgirii
pe spatele evenimentelor
întoarse din excursie.

Orice lucru se descifrează mai bine
când zăbovește, chibzuit, în scris.

Deschid o ușă a tăcerii.
Pășesc înăuntru
toți oamenii...

Inevitabil,
obsesia că sunt departe de forfota orașului
răstoarnă lanul de grâu.
Pitite în rădăcini,
bucuriile de altădată ale semințelor
umplu zarea
cu discursuri bine articulate
despre împărăția întunericului,
nu a soarelui
care cade,
la fiecare douăzeci și patru de ore, 
după deal.

Mă încumet să le descifrez și eu,
cum o babă
citește în patruzeci și șapte de bobi
culorile viitorului.