Atât de depărtată este vremea 
în care a trăit N. Olahus, 
încât mă aștept
să fi trăit veacuri 
și nu cât îi este dat unui om obișnuit.

Față de eternitatea operei, 
el pare atât de mic,
dintr-odată o surpriză în cutie,
când tragi cu degetul s-o deschizi
și din ea nu iese capul de balaur să te înghită,
ci doar un șerpișor de lemn.

Așa resimt față de orice scriitor sau personalitate
care și-a găsit locul în memoria mea - 
ca o statuie despre care aș crede 
că este sculptată în piatră
și nu a fost o persoană vie,
care, uite! Nichita Stănescu
s-a dus între coloși la 50 de ani - 
un stâlp revigorat mereu de timp
și nu erodat.

Vremea fulguiește peste efigii.