Amurgul picură sânge pe frunze,
Precum rubinul sclipind când Helios coboară în ape.
Mut și nesfârșit se întinde-acum iazul cel tainic,
Iar la marginea codrului vechi, 
pe pământul cel reavăn,
Umbre albastre se aștern peste praful cel stins al înserării.

​Tras-a pescarul trudit pe țărmuri năvodul cel greu și plin de hrană
Și peste lumea întreagă s-a lăsat noaptea cea neagră și sfântă.
Doar într-o curte de rege mai pâlpâie făcliile slabe,
Unde slujitorii aduc în potire vinul cel dulce și poame bogate.

​Stinsu-s-a-n zare și cântecul trist, tânguit de departe,
Iar colibele reci stau tăcute sub cerul cel plin de stafii.
Atunci pădurea cea veche, 
trezită din somnul ei greu,
S-a îmbrăcat în veșmânt cenușiu, ca un mort ce-și amintește durerea.

​Apoi Noaptea cea netedă adus-a un timp domol peste oameni;
Și din adâncul întunecat al codrului, 
ca din găurile Hadesului, 
Spre orașul cel îndepărtat, unde dangăt de aramă răsună,
S-au înălțat în văzduh stoluri mari de corbi rotitori, crainici ai tainei.