Dacă ar fi să mă refer la inimă, aș spune că, trăind prin ea, sunt de mai multe ori captiv. Întâi, pentru că existența mea se consumă tenebros, între o zi frumoasă fugind pe lângă ferestre și ecranul televizorului.
Apoi, trăind pe deplin lumea filmelor, împărtășesc drama și fericirea personajelor.
În al treilea rând, refugiat în inimă ca într-o ultimă celulă mai puțin plicticoasă, descopăr impulsuri frânte de tristeți așezate în vene, de parcă s-ar deschide o carte nouă.
Mă gândesc să-mi reprim ticurile verbale, deprinse în dialogurile condescendente cu bătrânii fără orizont, dar bine puși în funcții.
Verticalitatea nu rezistă într-o prelungită dorință de a fi afabil. Majoritatea vetustă, la pândă, surprinde tot ceea ce afirmi despre ordine și restructurare socială.
Revin la amintiri, deși Hegel declară faptul decădere spirituală. Nu mă înfrâng să descopăr idolii aciuați în temple.
Mă întreb care e fericirea în viață. Dacă ar fi să recurg la o comparație, aș spune: zecele e al Domnului.
Alte analogii nu mai găsesc, din pricina unei compensații implacabile care te ține într-un dubiu constant. Atunci descoperi dualitatea firii: ar zburda spre tot ce e tentant, dar gândul de a crea pentru posteritate o ancorează în singurătate.
Vreau să inventez o nouă soartă pentru personaje, dar dacă notațiile mele sunt avion supersonic și nu sunt eu pasager?
Imaginea celui pus la zid pentru păcatul de a fi strigat „Ura!” în fața tărâmului visat îmi hărțuiește privirea.
Dacă personajul n-ar fi avut puterea de a se salva din starea pe care i-am fixat-o în spinare ca pe un sac de oale, încercarea lui nu ar fi avut niciun rezultat.
Într-o cameră, suspectă de tinerețe, el scutură pulberea amorului propriu într-o scrumieră.
Câți nu i-au strigat: Celulele tale nu ard pentru nimic, decât pentru eternitate!
Râsul veiozei încuraja constanța scrierii.
Mâna însăși a ezitat. Parcă s-ar fi cufundat în interjecții.
Acoperișurile, dacă n-ar fi tăcut, ar fi impregnat ninsoarea cu o tristă zvâcnire de cuvânt, iar oglinda cerului n-ar mai fi lepădat pe tablă niciun abur de lux.
Când ninge, înseamnă: din negura vremurilor a pornit albul scrisorii, din neglijența vreunui înger care și-a trecut aripa peste-un mers greoi de ființă colorată de invidie; sau ceva s-a defectat în mecanismul acelui văzduh.
Gerul sfredelea în cele mai mici unghere, pe când resturi de tăcere loveau acoperișurile, deasupra cărora, dacă așezai o oglindă, niciun abur de porumbel nu se cocoța.
Deși nu este interpretabil, amănuntul trebuia descris.
Mai am să-ți spun: tristețile sunt fluvii nebănuit de harnice, aleargă prin venele cetății dacice, Sarmizegetusa.
Lumina, cu aripi de muză odihnită, locuiește în coifuri latine, fără să tresară la licărul artificial al avionului.
Oh, sudoare, anulează-ți călătoria pe vârful năsucului tinerei femei, a cărui linie descrie ambiția, dar nu o învinge în lupta pentru supraviețuire.
Recurg la explicații, precis contestate de critici... Se organizase un concurs de sărituri în lungime: cine ateriza mai târziu vedea, la capătul plonjonului - clipele fremătând de atâta chin cât puteau cuprinde – erau ca niște ugere pline.
Eu însumi sunt surprins de impulsurile false ale inimii...
Te-am surprins suportând mânii, când soarele trebuia urcat din nou în cer pe scările sufletului și frângea umbra singurătății care îți dădea târcoale.
Oh, păstrează-ți, prietene, bucuria, ca istoria să dea greș pe spațiile albe, încă nescrise, în siajul roții care trasează liniile amăgirii pe spatele evenimentelor întoarse din excursie.
Orice lucru se descifrează mai bine când zăbovește, chibzuit, în scris.
Deschid o ușă a tăcerii. Pășesc înăuntru toți oamenii...
Inevitabil, obsesia că sunt departe de forfota orașului răstoarnă lanul de grâu. Pitite în rădăcini, bucuriile de altădată ale semințelor umplu zarea cu discursuri bine articulate despre împărăția întunericului, nu a soarelui care cade, la fiecare douăzeci și patru de ore, după deal.
Mă încumet să le descifrez și eu, cum o babă citește în patruzeci și șapte de bobi culorile viitorului.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
