Am mai scris un fragment... Încă, deasupra lui, plutește raza veiozei. Nu doresc să mai scriu metaforic. Înseamnă să diminuez la maximum realitatea robustă. Închipuiți-vă: luna, redusă la vârful unui ac, câți nuferi ar mai lumina? Sau largul univers ca un plan - va mai adăposti, la sânu-i, mistere? Gândeam că depărtarea dintre noi, înghițită un pic, în fiecare zi, de către păsări, se va micșora, până când nimic nu mă va mai atrage la tine. Nicicând nu bănuiam că marea se va prelungi până la mine. Sunt țărmul care-i așteaptă valul.
Arhive categorii: Dan Ionescu
Caiet, anul 1991. O lume insolită (Variantă)
Mențiune*
Poemul avea o formă complexă, pe care, din păcate, am pierdut-o, din cauză că am rupt foile (nu știu de ce și pentru ce).
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Îmi imaginam o lume insolită. În euforia ei eternă, o planetă vie se învârtea. Aici, orice tristețe ajunsă, în bucurie se transforma. În versurile mele, a rămas scheletul melancoliei.
Caiet, anul 1991. O lume insolită
În pofida pomului care-și înmuia coroana în toamnă, zugrăvind apoi zarea cu mult galben, am surâs. Cel care mă îndemnase să cred că toamna nu-i decât o vopsea, căzută întâmplător peste oraș, îmi arăta, așezat dincolo de timp, tensiunea care încă mă mai lega de versurile, anterior lecturate. Prin autoritate, îmi sugera beatifica viziune a unei lumi căutând reprezentarea în lucru, precum ideile mele - un artist absolut să le treacă în realitatea vieții. Simțeam euforia eternă a unei planete insolite (rotită pe axă de mâna lui Dumnezeu). Aici, orice tristețe ajunsă, în schelet se transforma.
Caiet, anul 1991. Reflex încetățenit (Variantă)
Mijloacele de conservare artistică a diferitelor acrobații din realitate s-au perimat. Mă gândesc, de pildă, la recuzita poeților romantici, la acele epitete și metafore, care, fixate în aceleași tipare, au ros în ele chiar esențele. Pentru orice lucru, am descoperit câte o imagine, iar pentru imagini, am nenumărate cuvinte. De ce numai în meditație pot culege roadele minții?
Caiet, anul 1991. Reflex încetățenit
Toți fiorii, care au înfrigurat pe romantici, trec prin noi. Ei le-au așezat, de atâtea ori, în lucruri, încât, nerezistând acelorași tipare, chiar lucrurile s-au destrămat. Pentru a salva un anume decor, au intervenit simboliștii. Deși pana lor mai lăsa pe foaie urme de onirism desuet, versul s-a delimitat de muzică, pe când surprindea pasărea în aer.
Caiet, anul 1991. Structuri fine
Mi-am sprijinit privirea de sânii tăi albi, desfăcuți în taină, dar, între mine și tine, va exista mereu o melancolie, pe care nu știu în ce fel de cuvinte s-o înfrâng. Uneori, mi se pare că aerul susține, deasupra, eterne fericiri. Numai atunci, pot diminua tristețile. Iată de ce îți cer să nu-mi reproșezi că, în versurile mele, din ample adorații, vor persista doar fine structuri.
Caiet, 1991. Poeme pierdute
Caiet, anul 1999. Citind o carte…
„Prea bine!”, el spune și dă mai departe o pagină de carte, zărește, în rânduri, diverse personaje. În balcon, picior peste picior, deși are chef să răspundă, la întrebarea gazdei - agreează priveliștea?, el tace. Cafeaua e vinovată, amăreala i-a înțepenit limba în muțenie. În biserici, aproape de prânz, vin sfinții să cânte.
Caiet, anul 1999. Întrebare
Din coșul cerului, melancolia a aruncat luna în barcă. Aici, îmbrățișați, doi îndrăgostiți își rezumau dialogul, atenți să nu provină, din vorbe, despărțirea. Luna aprilie coincidea cu adolescența, vârsta care-i ținea pe cei doi tineri reflectați în cupele unor petrecăreți de pe mal. Domnișoara a simțit, în mângâierea băiatului, inocență; firesc, s-a întrebat: asupra sânilor ei triști, ce mâini vor triumfa?
Caiet, anul 1999. Trăgând cu pistolul
Jucam Popa prostu cu Mitică și Ioana, când eram certat cu ei, mă aruncam pe prispă, ca pe bidiviu și, după cum văzusem în filmele americane, trăgeam cu pistolul jucărie înspre grădină, unde s-ar fi ascuns indienii, sau înspre văzduh, în norii purtând diverse personaje ale imaginației mele...