Cumpărasem, după clasa întâia, chiar la încheierea anului școlar, o broască de plastic, de la magazinul nostru, puntea de noutăți și de produse cu lumea.
În poiană, mama, Mița și alte femei de pe mahala stăteau de vorbă, așezate pe un covor de lână, întins pe iarbă.
M-am dus pe la spatele Miței, cu broasca pregătită de săritură — apăsasem pe dispozitiv, iar membrana moale de cauciuc, lipită de suportul alb de plastic tare, se desprindea lent, după care urma saltul copiei vietății acvatice. Imediat ce a sărit, nu știu dacă am reușit s-o sperii, dar m-am ales cu o stânjenire care m-a făcut să mă simt greu cât o casă de marcat.
— Îți arde să te joci, după ce ai luat doar mențiune!
Era glasul mamei, care pe mine însumi m-a speriat.
Mă gândeam cum să îndrept situația. Atunci, nu aveam cum, nu exista context, iar, până la cealaltă vacanță de vară, mai era mult de învățat și eu știu ce note îmi va da învățătoarea cea exigentă?
Am tăcut și am șters-o englezește.
Multă vreme mi-a fost rușine de femeile de acolo, fiindcă aflaseră că nu luasem decât mențiune.