Când iarna cobora peste sat, 
înveșmântând dealurile în mantia ei albă, 
iar focul ardea cu vuiet 
în sobă, 
veneau, una câte una, femeile, 
asemenea unor preotese 
chemate la o veche ceremonie. 
Se așezau pe marginea patului cu macat, 
își sprijineau furcile în brâu, 
precum războinicii își așază sulițele 
înaintea luptei, 
și porneau să învârtească fusele gureșe. 
Lângă picioarele lor, 
pisicile se strângeau în somn.

Era o adunare veche, 
rânduită parcă de zei, 
și nimic nu mă făcea să cred 
că, într-o zi, 
avea să se sfârșească. Căci des se întâmpla 
să se strângă femeile, 
mai ales când zăpada, 
stăpână peste câmpuri și acoperișuri, 
pornea să cutreiere satul, 
la deal și la vale, 
încălțată cu papuci de fulgi. Și, 
când obosea de atâta umblet, 
lăsa câte o cioară pe uluci, 
sol negru al iernii, 
coborât din văzduh.

Din acea singurătate arhaică, 
se deschidea uneori o poartă 
către lumea urbană. 
În perete se afla prins un difuzor, 
asemenea celor prin care zeii 
își trimiteau glasurile muritorilor. 
Din boxa mică, 
răzbăteau vocile limpezi 
și calde ale crainicilor, 
care vorbeau din Olimp... 
Când mă cuprindea plictiseala, 
mi-i închipuiam pe bărbații,
ale căror voci răsunau, 
cu mustăți abstracte, 
iar pe femei, cu părul scurt și buclat, 
de parcă le-ar fi umblat 
pene din perne 
prin cap.

Zbârnâitul fuselor se ridica în odaie 
asemenea unui motan dezinvolt, 
iar lâna se supunea, 
fir după fir, sub mâinile femeilor...

M-aș fi așteptat ca, 
la un asemenea sfat, 
să înceapă cineva o poveste 
despre eroi și evenimente îndepărtate, 
despre cetăți și împărății. 
Dar vorbele lor se întorceau mereu 
în lumea pe care o cunoșteam: gospodării, 
oameni, vite, întâmplări ale satului. 

Și astăzi mai simt între degete 
urma lânii din caier. Trăgeam din el, 
cu stângăcie, 
să alcătuiesc un fir 
pe care să-l înnod la capătul fusului, 
sub îndrumarea unei torcătoare 
mai răbdătoare, 
care pregătea un fuior nou. 

O, câte exclamații 
se ridicau atunci în odaie! 
Câte priviri se întorceau spre mine, 
de parcă aș fi săvârșit 
o faptă vrednică de mânie,
pe când subțiam firul de lână, 
în încercarea 
de a-l scoate din caierul - umflat 
ca o burtă de elefant pe furca torcătoarei!