De dimineață, pe la 10,15, l-am sunat pe amicul meu, pe Valeriu C., medic stomatolog. Nu am mai vorbit demult. Mi-a spus, între altele, că se pregătește de iarnă. De la el am aflat că, alături, într-un sat, e o femeie care vinde legume din propria-i grădină, la prețuri acceptabile, că, în cartierul lui, la care eu ajung cu bicicleta, se organizează un fel de târg tradițional în fiecare seară, de la ora 16 la 21:

– Tot ce vrei, ca în târgurile copilăriei… Mititei, legume proaspete, brânză de oaie, capră, vacă – vine cu ea un cioban care-și plimbă oile pe aici, pe terenurile învecinate -, vată pe băț, gogoși umplute cu dulceață (de toate sortimentele: de caise, vișine, mure etc.), papanași…

---

După convorbirea telefonică, mi-am continuat lectura despre Vasile Pogor (din Istoria literaturii române moderne)…

Am ațipit, dar un strigăt al crainicului tv., la un gol marcat de nu știu cine, m-a trezit. Aveam de ales între două meciuri. În Italia, era 3-1 pentru Bologna, am renunțat, fiindcă nu mai avea niciun sens să urmăresc, am rămas pe Comuna Recea versus Petrolul (unde nu s-a marcat niciun gol, în prima repriză). Am revenit la meciul din serie A: scorul arăta 3 – 4 Bologna – Sassuolo în minutul 69!

Primele semne clare de toamnă târzie: smochinii, atât de productivi, au mai rămas în trei fructe…

Cineva de pe o rețea de comunicare mă întreabă (în urma lecturii acestor note de jurnal):

-Chiar așa urmărești tu meciurile?

-Dacă nu e unul tare, da, de fond…

Am putut citi din opera lui Mihail Sebastian, când a trebuit, în liceu.

Aveam acest obicei, de a opri în orașele prin care treceam și de a intra în librăriile din cale (anterior anului 1989). Din Râmnicu-Vâlcea, am achiziționat cartea Teatru (apărută la Editura Minerva), o antologie. Eram curios să văd cum scrie, fiindcă auzisem de el, deși în manualele școlare nu figura cu niciun text, și am lecturat astfel toate piesele lui de teatru. Starea pe care mi-au creat-o a fost asemănătoare aceleia avute la citirea dramei Patima roșie de Mihail Sorbu. Sub acest aspect, al efectului artistic, ambii dramaturgi ar fi egali, deși despre ultimul se vorbește astăzi tot mai puțin.

Citeam romanele lui Mihail Sebastian iarna și din acest motiv, poate, mi-au transmis melancolie, o stare care ar fi trebuit să se estompeze odată cu încheierea lecturii, nu să-mi invadeze viața acelor zile, așa cum se întâmpla.

Am cumpărat romanele în etape, dacă mai găseam vreun exemplar uitat pe raft (când se primea marfă la librării, era aglomerație).

După anul 2000, am împrumutat (nu mai știu de la cine) Jurnalul (apărut la Editura Humanitas), pe care-l citise Ion Nemeș (fratele traducătorului lui Trakl) care mă întreba, uluit și aproape încântat de ceea ce descoperise: „Ai văzut cum îl prezintă Mihail Sebastian pe Camil Petrescu?” (ideea era că Petrescu umbla cu vorba de colo-colo, în mediul pe care-l frecventa, cafeneaua Capșa). Am căutat pasajele respective, dar impresia cu care am rămas nu a fost aceasta, că îl învinovățea fățiș pe marele prozator, ci a unui jurnalist delicat, prudent, că el, Mihail Sebastian, își consemna în coada frazei părerile peiorative despre oameni și context; nu era sigur că interlocutorii lui așa erau cu adevărat, cum se etalau în câteva ieșiri. Bucureștiul interbelic era evocat la fel cum își relata discursul epic, cu melancolie și tristețe, dar, din rândurile Jurnalului, totuși răzbăteau mai multe raze de soare, datorită ritmului urban destul de intens în care pulsa capitala.

Despre Patima roșie am aflat de la Titus Bălașa, profesorul de teoria literaturii din facultate: vorbea cu atâta pasiune despre această piesă, încât am devenit curios să o citesc. Am fost descumpănit la final (finalul dramei), dar mi-a folosit mie însumi în scrierea unei piese pe care încă nu am terminat-o, cu toate că am publicat fragmente din ea într-o revistă literară, acum douăzeci de ani (unul dintre amicii mei de atunci era convins că textul meu se joacă pe scena Teatrului Național).