Unde-mi sunt colegii?

A doua zi, eram singur la micul dejun. Niciun coleg scriitor nu apărea, dar nici prin curtea vilei, nu-i vedeam. La prânz, la fel. La cină, au început să vină agale unul câte unul: în urma plajei, s-au îmbolnăvit toți, de la curenții marini. Cel mai rău era Mihai Antonescu: i se umflase măseaua și căuta de zor antibiotice, pe la farmaciile din stațiune. „Oare ce făceau oamenii din Vechime, când aveau dureri de măsea?” – l-am întrebat, din spirit de glumă. „Sufereau ca niște câini” – a pus punctul pe i. Așa suferea și el, dar ajutorul a venit, de unde nimeni nu se aștepta, de la o tânără angajată, care ne servea la masă: „Eu vă vindec! Am nevoie de un ziar. Vreți să încerc?”. Având confirmarea lui Mihai Antonescu, a luat un ziar, l-a făcut pâlnie și i l-a fixat, cu vârful, în urechea dreaptă, deasupra fălcii inflamate.

Noi asistam ca la un spectacol. Mihai își așezase capul pe masă, pe partea stângă și aștepta cuminte efectul tratamentului popular. Tânăra a dat foc părții de sus a ziarului, iar flacăra înainta vertiginos spre timpan; la jumătatea conului (din hârtie), a țâșnit, spre tavan, un jet de scrum: sub presiunea căldurii, aerul a ieșit din ureche. Mihai era mulțumit – scăpase de durere.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *