Săgeata albastră

Aveam tren, de pe la ora 12,00. Săgeata albastră. În stație, m-am întâlnit cu Maria Logan, care mi-a vorbit despre amiciția ei cu Marin Sorescu. Mi-a oferit o carte, cu autograf.

Ușa trenului nu se deschidea. Totuși, nu se poate ca un oltean să rămână tras pe sfoară de mecanică – mi-am spus – și am apăsat pe toate butoanele, până când unul dintre ele a acționat ușa.

În vagon, era confort… Am scos cartea lui Mihai Antonescu, am așezat-o pe măsuță și am citit, cu totul diferit de până acum: când oboseam, fapt marcat de sfârșitul agrementului, mă uitam pe geam, la ultimele limbi de mare din peisaj. După o pauză de câteva minute, două-trei, reluam lectura, cartea fiind atractivă. Până la destinație, am citit-o pe toată. Mi-a rămas în minte secvența cu un păsărar, prieten al autorului: ținea pițigoi în captivitate.

Însuși Mihai Antonescu mi-a mărturisit că nu mai e prieten cu el: când l-a vizitat, păsărarul monta inele de metal pe piciorușele pițigoilor.

În captivitate, pițigoiul se sinucide, înfigându-și gheara în gât, iar inelele de metal, prinse de piciorușe, sunt suficient de grele, pentru a-l împiedica să aibă acel gest (fiindcă nu le mai poate ridica la nivelul gâtului).

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.