Te-am surprins suportând mânii,
când soarele trebuia urcat din nou în cer
pe scările sufletului
și frângea umbra singurătății
care îți dădea târcoale.

Oh, păstrează-ți, prietene, bucuria,
ca istoria să dea greș
pe spațiile albe, încă nescrise,
în siajul roții
care trasează liniile amăgirii
pe spatele evenimentelor
întoarse din excursie.

Orice lucru se descifrează mai bine
când zăbovește, chibzuit, în scris.

Deschid o ușă a tăcerii.
Pășesc înăuntru
toți oamenii...