Iubirea a înflorit precum măslinul
pe coasta bătută de vânturi a mării.
Stelele au început să joace în înalt,
ca fecioarele la sărbătorile din cetăți,
iar norii au prins a străluci
sub pașii nevăzuți ai zeilor.

Atunci am privit spre începuturile lumii
și am văzut hăul cel fără fund,
din care se nășteau pământul, marea
și bolta cu drumurile astrale.

L-am zărit chiar și pe Napoleon, 
stăpânitorul de oști,
umbra lui rătăcind prin câmpiile văzduhului,
căci războiul îi rămăsese neterminat în inimă,
așa cum multor eroi le rămâne
dorul de luptă după moarte.

Pietrele filosofale,
mai vechi decât cetățile oamenilor,
loveau fruntea soarelui de aur.
Ele măcinau vremea,
precum morile macină grâul roditor
și prefăceau vechile cuvinte ale păcii
în hrană pentru neamurile viitoare.

Atunci s-a petrecut o minune
cum nu se vede nici în palatele Olimpului.

Dinaintea noastră s-a deschis paradisul,
iar locul unde ședeam
a fost cuprins de o lumină blândă,
ca aceea care însoțește zorii
când Eos își ridică vălul de purpură
deasupra mării.

Inimile noastre băteau puternic,
bucuriile se revărsau fără număr,
ca valurile care se izbesc de țărm
sub suflarea lui Poseidon.

Nici aurul regilor,
nici podoabele eroilor,
nici darurile zeilor
nu puteau întrece acea strălucire.

Și iată că a venit Hristos,
blând și luminos,
ca un păstor coborât dintre stele.

El a privit spre noi
și a rostit numai două cuvinte:
„Sit amor!”.

„Cum să nu fie, Doamne?
Căci mai puternică decât sulița lui Ahile,
mai trainică decât zidurile Troiei,
mai lungă decât drumul corăbiilor peste mare
este dragostea care leagă două inimi.
Ea nu cunoaște înfrângere,
nu se teme de ani,
nu se pleacă înaintea morții,
ci merge, alături de om,
până la hotarul unde zeii și oamenii
își dau mâna în lumina veșniciei”...